Blue Velvet, ce a picat la cenzură

În primul rând trebuie să încep printr-o confesiune: sunt un mare fan David Lynch.  Aşa că nu m-am putu opri să nu scriu despre asta.

Legendarul producător Dino De Laurentiis îl aprecia foarte mult pe David Lynch. De Laurentiis era în pragul falimentului după colaborarea celor doi la Dune, primul în calitate de producător/investitor, al doilea în calitate de regizor. Deşi ecraniza unul dintre cele mai celebre romane SF, cu o distribuţie plină de staruri, viziunea lynchiană n-a convins box-officul. În general la Hollywood să ratezi o mare producţie este ultima greşeală, adică nu mai ai ocazia să greşeşti după aia. Totuşi, în ciuda oricăror cutume, producătorul îi lasă mână liberă lui Lynch care reuşeşte să creeze o capodoperă. Indiferent de cine face clasamentul Blue Velvet este printre primele filme ale anilor 80. O poveste romantic-crudă care stă sub personalitatea hipnotizantă a personajului negativ, sadicul ucigaş interpretat de Denis Hopper (poate în cel mai bun rol al lui) şi a victimei sale, sclava sexuală Isabela Rosselini. 

Relaţia victimă-călău dintre cei doi e punctată de secvenţe extrem de puternice, la limita suportabilului. Legenda spune însă că ceea ce vedem în celebrul film nu era totul, că imaginaţia (bolnavă) a lui Lynch produsese şi alte secvenţe, filmul ar fi trebuit să aibă peste 3 ore. Însă speriat de faliment De Laurentis s-a impus şi a scos ce era mai dur. Şi secvenţele cu pricina s-au pierdut. Chiar dacă ar fi putut fi adăugate apoi după succesul fabulos care ar fi permis ca macar varianta DVD să fie mai dură, cu atât mai mult cu cât gradul de violenţă şi sex  permise intr-o peliculă a devenit mult mai relaxat în anii 90.   

Surpriza este că, în mod miraculos, secvenţele respective au fost redescoperite. Probabil că puţin mai demult, dar marketingul face ca, la împlinirea aniversării de 25 de ani de la lansarea filmului să fie lansată o nouă editţie pe DVD care să conţină 51 de minute cu scenele considerate prea dure. Cea mai celebră, pentru că au povestit despre ea actorii şi regizorul prin interviuri, este cea a sfârcurilor în flăcări. Acum pe materialul adiţional din această ediţie aniversară.

Interesant este că secvenţele respective sunt prezentate doar ca material adiţional. David Lynch a refuzat, deşi i s-a propus, să remonteze materialul. S-ar putea să aibă dreptate şi filmul, care este atât de rotund, să fi suferit cu aceste secvenţe.

protocronism TV. despre Realitatea TV

Nu mă pot abtine, şi are o cât de mică legătură cu filmul.

E o perioadă în care televiziunea (sau ce a mai rămas din ea) youtube şi filmările de pe telefoane fac să par palide filmele de anticipaţie distopice. Cred că undeva după 1980 se schimbă o paradigmă vizuală: până atunci imaginea catastrofelor, atunci când se realiza, avea o funcţie documentară şi istorică, nu una de enterteiner. Lucrurile se arhivau pentru a înţelege trecutul, pentru a nu încerca să-i repeţi greşelile. Cu o oarecare pioşenie şi respect petnru victime. Astăzi victimele sunt breaking news, bune de stors audienţă şi publicitate. Fata Morgana a filmului ocult, snuff-ul, apare cel puţin o dată pe săptămână pe micile ecrane, că e un dictator linşat, că e un motociclist făcut terci.

Revenind la ceva mai vesel şi la film. Grupul britanic Monty Python a rămas în istoria cinematografului cu 5 filme adorabile, câţiva actori antologici şi un regizor special, pentru care a existat viaţă şi după Monty Python, Terry Gilliam. Cel mai bine produs film al lor, The Meaning of life (Sensul vieţii) a fost recompensat la Cannes cu premiul juriului. În general filmele lor au preluat o mare parte dintre cele mai reuşite scheciuri din programul tv pe care l-au produs ani în şir pentru BBC. Adică erau un fel de Divertişi engleji, care au strîns bani să iasă şi pe marele ecran. (La noi numai Benny Hill-ul nostru, adică Garcea, a reuşit să intre pe peliculă.)

Umorul Monty Python se remarcă prin referinţele culturale, un joc actoricesc exepţional şi prin ducerea la absurd a unor situaţii neclare, accidentale sau dramatice. Pentru o oră de voioşie youtube recomand din toată inima. Şi distracţia e garantată. 

Şi ca punct de plecare vă sugerez următorul clip, atât de actual în contextul bătăliei pentru Realitatea TV:

   

l-am văzut aici şi nu m-am putut abţine să nu scriu de el.

morgen propunerea României la Oscar 2012

vara cu sania, iarna cu trăsura sau cam aşa ceva.

martie cu mărţişoare şi lista cu filmele din martie în octombrie. (am văzut că e la sfârşitul lui februarie festivitatea, am spus cu martie ca figură de stil). lista lungă, mai durează până să aflăm dacă preferatul meu "Morgen" intră pe lista scurtă ale filmelor care măcar beneficiază, dacă nu de o distribuţie pe continentul american, măcar de o proiecţie de forşpan în cadrul galei.

lista întreagă aici.

pe scurt şi de la distanţă, despre Veneţia

Nu am o mare slabiciune pentru premii şi trofee, însă, ca orice om, simt şi eu uneori nevoia să trag cu ochiul către acest sistem de ordonare, fie a valorilor, fie a încasărilor şi cotelor. Evident preferatul meu este Festivalul de la Cannes, justificat şi de faptul că, dacă privesc lista premiaţilor, puţine dintre filme te dezamăgesc şi astăzi, indiferent acum câtă vreme au fost premiate/făcute. OK, mă amuză si Oscarul, am spus-o mai de multe de ce, şi trag cu coada ochiului la Veneţia pentru că mi se pare simpatic, la fel de important ca si Ursul berlinez. Evident că nu pot să merg pe neverificate pe mâna gustului unui festival care premia acum aproape 20 de ani harababura de film numită Hotel de lux - al lui Dan Piţa, pentru cine nu-şi mai aduce aminte. (probabil a contat mult fabulosul decor şi faptul că tot ce avea legatură cu Ceauşescu era încă fierbinte la ora aceea).

întors din vacanţă nu demult, nu am urmărit cum s-a reflectat în presa neaoşă festivalul, aşa că s-ar putea să repet ce au spus şi alţii. De fapt eu nu am văzut nicaieri premiile semnalate, şi de-asta m-am apucat să scriu aici.

Nu ştiu nimic despre filmele respective, insă nu pot decât să mă bucur pentru faptul că marele premiu a fost ”adjudecat” de Aleksander Sokurov. Chiar dacă premiul acesta e nemeritat, filmele dinainte justifică orice premiu ar lua de-acum încolo. Sokurov a devenit celebru pentru magnifica magie de a realiza un film dintr-un singur cadru. O mai făcuse şi Hitchcook înainte, dar la bătrînul maestru era totuşi cam teatru filmat, iar acţiunea se petrecea într-un spaţiu destul de mic - un apartament  - şi nu cu mulţi actori (The Rope - Funia). Sokurov utilizează palatul muzeului Ermitaj în care, ca intr-un un bal mascat de pe vremuri, se reconstruiesc poveşti, emotii şi istorie. Russian Ark - Arca rusească e un film care nu trebuie ratat. Despre Faust, cel premiat acum, să apuc să-l văd şi apoi, dacă-o fi să fie, o să-mi dau cu prerea.

şi mai vreau să remarc certificarea intrării în prima ligă a lui Michael Fassbender. Un actor degeaba e bun, dacă nu are intuiţia de a face un balans între colaborările cu regizori importanţi (de regulă aceştia cu mici încasări) şi blockbustere (ca trebuie şi el să îşi plătescă un credit la garsoieră şi să-l ştie lumea pe stradă). După mine, prototipul perfect al acestui tip de actor este astăzi Jhonny Deep, şi vine tare din urmă Brad Pitt, care a înţeles mai demult că prima parte a carieriei, aia care l-a făcut cunoscut şi avut, nu o să prindă nici matineele de cinematecă. Fassbender a practicat şi porcărele ca Centurionul sau 300, blockbustere răsărite ca ultimul X-men, unde este remarcabil, ştie şi să stea aproape de mari regizori: Tarantino, in Inglorious Basterds, Cronenberg în A dangerous Method şi acum filmeaza pentru Scott cel bătrân şi pentru Jim Jarmusch.

palamaresul întreg al festivalului:

Golden Lion for best film
Faust by Aleksander Sokurov (Russia)
Silver Lion for best director
Shangjun Cai for People Mountain People Sea (China)
Special jury prize
Terraferma by Emanuele Crialese (Italy)
Best first feature
Là-Bas by Guido Lombardi (Italy)
Best actress
Deanie Yip for A Simple Life (Hong Kong)
Best actor
Michael Fassbender for Shame
(Britain)
Emerging performer
Shota Sometani and Fumi Nikaido for Himizu (Japan)
Best screenplay
Alpis (Alps) by Yorgos Lanthimos (Greece)
Best cinematography
Robbie Ryan for Wuthering Heights, directed by Andrea Arnold (Britain)

de vacanţă

e şi lenea de vină, e şi o vacanţă de vară deosebită, pentru care, sincer, nu ar trebui deloc sa fiu invidiat, însă adevăratul motiv pentru care nu am mai scris la blog este că nu am mai fost la cinema de mai bine de 3 luni.

am ratat până si infamul HP 7 şi jumătatea a doua, eu care le-am văzut pe toate. impardonabil cu atât cu cât semăn din ce in ce mai mult cu tânărul Potter. (prietenii ştiu de ce. chiar dacă nu mă citesc, ar aproba imediat). din păcate nu la vrăji.


am avut  însă o prolifică perioadă de DVDeală, să-i spun aşa, perioadă în care am recuperat o grămadă din maculatura celuloidică a ultimilor ani pe care o ratasem. îndreptat în general către filmul uşurel care nu-i stă în gât unui om la sfârşitul unei zile pline de alergătură. din păcate doar două titluri care pot fi bifate la "de neratat": The road şi Harry Brown.

de ultimul vreau să vorbesc de fapt. pentru că, în mod cert intră la categoria mult iubită de mine: viaţa bate filmul. deşi din plot ar putea părea o variantă de Comando (ala cu Schwartzi) cu persoane de vârsta a treia, atrag atenţia asupra lui nu pentru că e admirabil jucat de Michael Caine, nu pentru că este unul dintre cele mai impresionante filme despre singurătatea urbană şi despre bătrâneţea contemporană, ci pentru că, după evenimetele recente din Londra, cunoscute in media ca London Riots, vezi cu alţi ochi filmul Harry Brown.
şi înţelegi că, la fel ca de multe alte ori, filmele bune anticipează realitatea, ba chiar mai mult, pentru a părea credibile o îndulcesc cu efecte speciale. şi când lucrurile se întâmplă, sunt (ca să parafrazez) "bigger then movie".

un clip luat la întâmplare cu London Riots.

şi la sfârşitul trailerului se poate intrezări legătura.

pot sa aduc şi scutire de la medic

constat, deloc cu bucurie, că am început să dezvolt un şablon tare păcătos de scriere la blog.

două-trei săptămîni de postări aproape zilnice, rivalizând cu profesioniştii.
vorbim de frecvenţă, nu de calitate :).
după care o tăcere asurzitoare care îmi alungă pe cei doi cititori.

da, da, treabă are toată lumea, asta nu e o scuză.

însă eu, după frustrarea de a pierde însemnări, am traversat marea dezamăgire de a nu putea sa merg nici anul acesta la TIFF (şi nu din cauza mea, cred şi astăzi cu tărie). chestie care mi-a alungat vreo câteva zile buna dispoziţie precum şi cheful de a mai scrie.

şi colac peste pupăză m-a mai lovit şi o maladie cam neplăcută, din fericire o formă uşoară. legat de boala respectivă, nu dau alt amanunt decât că m-am simţit cumva vesel pentru că este o boală care m-a dus tot timpul cu gândul, printr-o asociaţie de idei extrem de forţată, la filmul Calăuza. adică, la urma urmei, poate a venit de la prea mult film.

scuze. post glumet paranoic

toata viata am stricat lucruri.

cand eram mic, si intr-un grup de prieteni ne luam toti aceeasi jucarie, a mea se strica prima. ale celorlati era ca noi, inca.

intotdeauna reusesc sa iau prin surprindere orice inginer proiectant si sa inventez modalitati pline de fantezie combinata cu neatentie in a testa limite de functionalitate.

sunt atehnic in utilizare si precis ingineresc in stricare.

de aceea ma banuiesc pe mine ca, zilele trecute cand tot butonam si imi pierdeam insemnari, de fapt prin combinatii de clilkuri am stricat aceasta platforma. iar zilele acestea inginerii goagle, dupa mine au reparat.

asa ca imi cer scuze blogarilor blogspot.

si le dau sfatul sa faca si ei ce am facut eu. sa se bucure de o bine nemeritata vacanta.


LE: pentru cei care nu stiu, in ultimele 3 zile platforma blogger nu a fost functionala, nepermitind publicarea de postari de catre adminii blogurilor.

ştiri generaliste. internet şi cinematograf. cifre, că mie îmi plac cifrele

cronica pregătită la filmul polonez, care aştepta doar butonul cu publică, s-a dus... şi nu era salvată, sau s-a salvat peste ea nimicul paginii albe. ca să nu mi se facă rău de nervi, să scriem de ştiri, astea poate au mai mult noroc şi rămân.

toată lumea net-ului fierbe acum, după ce microsoft a anunţat că o să dea o grămadă de bani pe skype, mai precis 8,5 miliarde de dolari. aici 4 scurte despre mişcări din piaţa newmedia, pe prima, cea mai de impact tocmai am amintit-o.

însă vroiam să atrag atenţia asupra ştirii numărul 3: google, prin portalul youtube, lansează serviciul de închiriere online. busines făcut serios, cu acorduri deja negociate cu cei mai importanţi actori de pe piaţă marile studiouri Warner, Universal şi Sony. atunci când intră jucătorii cei mai grei pe o piaţă înseamnă că afacerea este deja coptă şi e timpul de scuturat pomii. cele mai afectate vor fi mai mult ca sigur industria de DVD-uri şi televiziunile, în special cele cu plată.

google tv, un proiect despre care toată lumea ştie că va exista într-o bună zi, dar nimeni nu ştie care este ziua aia şi nici cum va arăta acest tip de televiziune personalizată, setabilă în funcţie de preferinţele clientului, şi în orice caz cu (unele) servicii plătite, scoate capul la orizont. probabil că filosofia google va fi cea care va da preţurile: gratis un pachet de bază, superfiabil şi uşor de utilizat, şi orice floricică în plus pe bani, cu cît floricica este mai delicată cu atât mai scump va fi serviciul. şi după ce lucrurile se rutineză puţin, toate sit-urile care difuzează astăzi gratis (sau pirateză -adică cer sume simbolice care nu ajung la proprietarii de drepturi) nu vor mai putea fi găsite pe google. probabil că vor putea fi accesate dacă scrii în adress bar numele corect, însă pe motoarele oficiale nu vor mai exista. ar fi proşti să nu facă altfel, şi numai de prostie nu pot să-i suspectez pe cei de la google. piraţii au fost toleraţi până acum, şi în special cei care mai şi cer bani, pentru a deschide apetitul (şi portofelele) publicului. când, mental, gestul de a plăti este făcut, treaba ta de a culege potul cel mare devine mai uşoară.


a doua ştire importantă a dimineţii este faptul că, anul trecut, românii ( cum se spune în media oficială ha, ha, ha) au mers mai mult la cinematograf. creştere de la 5, 2 milioane de spectatori în 2009 la 6,5 milioane în 2010. e drept că această creştere e făcută doar din două filme: Avatar, şi Alice în ţara minunilor, primul aproape 900.000 de spectatori, al doilea aproape 250.000. două 3D, normal. din punct de vedere al sălilor, 3D-ul este mană cerească. fără această revoluţie tehnologică probabil că mai dispăreau jumătate dintre cinematografele din România.

statistica de care am amintit este dată de Observatorul European al Audiovizualului. Alte cifre interesante care mi-au atras atenţia:

• în 2010 în UE s-au produs 1203 filme de lung metraj (inclusiv documentare)
• piaţa cinematografelor în UE este de 6,45 miliarde euro (circa 8,5 USD), cea mai mare valoare atinsă până acum. în continuare America de Nord (Canada şi USA) sunt în faţă cu 10, 5 miliarde USD. (să comparăm în aceeaşi monedă.)
• în UE cota de piaţă a filmelor europene e încă foarte mică, 25,3%, tot americanii iau caimacul cu 68%. diferenţa probabil se duce la coreeni, indieni, ş.a.

istoria afişelor festivalului de la Cannes

Nu ştiu care îmi place cel mai mult. Şi sunt câteva care în mod sigur nu-mi plac.

Aici întreaga colecţie a afişelor festivalului de la Cannes. Ajuns anul acesta la a 64-a ediţie. De ramarcat că în 1981 nu au avut buget de afiş. Sau designerul nu a predat la timp propunerile, sau le-a plăcut cel de anul trecut şi nu s-au îndurat să renunţe la el; au schimbat anul şi numărul ediţiei şi l-au mai folosit încă o dată.

Pentru cei care studiază, o pagină interesantă de istorie a comunicării.

intraţi sub linie la cannes 2011

Săptămâna aceasta, miercuri 11 mai, la concurenţă cu Festivalul European de Film, începe mai celebrul festival de la Cannes.

Printre noutăţile de ultimă oră:

• lista competiţiei oficiale s-a lungit cu încă două filme. The Artist, film regizat de francezul Michel Hazanavicius şi This is not a film al iranienilor Jafar Panahi and Mojtaba Mirtahmas. Michele Hazanavicius este un autor destul de puţin vizibil şi fără un portofoliu notabil, însă Jafar Panahi a realizat filme bine primite cum ar fi The circle şi Offside, filme care urmăresc problemele femeilor în societatea iraniană.
• un alt iranian, Mohammad Rasoulof, intră în ce-a de-a doua competiţie, Un certain regard, cu filmul Good bye

De fapt, de la Mohammad Rasoulof şi Jafar Panahi am plecat cu această postare, pentru că cele două  participări vor da o notă politică festivalului. Ei sunt la ora actuală, se pare, arestaţi la domiciliu (cum probabil era pe vremuri Mircea Dinescu), şi aşteaptă judecarea recursului pe care l-au făcut în procesul care i-a condamnat la şase ani închisoare şi la douăzeci de ani interdicţie de exercitare a profesiei de regizor. Iar filmele care participă sunt semi-finalizate şi au fost făcute în regim de clandestinitate.

Semn că realizarea de filme este încă o profesie periculoasă pe anumite meleaguri şi mai ales când subiectul filmelor nu este confruntarea între zei, monştrii sau mafioţi nătângi.

partea bună a iniţiativei legislative de a se dubla toate filmele în româneşte

Da, da, nu râdeţi, această iniţiativă a avut şi o parte bună.

În ultimii ani, în România avem parte de o constantă socială care parcă face şi mai irespirabil aerul unei ţări în care de regulă lucrurile merg pe dos. Constanta: de cele mai multe ori ţara pare împărţită în două tabere duşmănoase care până şi la masa negocierilor urlă una la alta. Ca de exemplu băsişti versus antibăsişti; bugetari versus privaţi; tineri versus pensionari; proRoşia Montană versus anti Roşia Montană şi lista se poate lungi. Cultura dialogului şi a argumentării părea o chestiune inventată şi posibilă doar în literatura de specialitate. Pe forumuri, în media, argumente scrâşnite şi partizane. Inclusiv luările de poziţie neutre ajungeau să fie prin reacţii împinse intr-o tabără. Am eu o bănuială că şi ”serviciile” au avut un greu cuvânt în această chestiune. Serviciile precum şi structurile de manipulare/PR create de cei care lansează teme publice cu un evident interes politic sau financiar.

Ieri-alaltăieri, s-a trezit un ....  (puneţi voi în locul punctelor adjectivul injurios, la alegere) de parlamentar cu o iniţiativă tembelă. După mine, iniţiativa asta in mod cert a făcut-o de capul lui, probabil cu nişte prieteni la un suc s-o mai fi vorbit înainte. Dar n-a avut în spate nicio campanie manipulatorie de apărare, de ieşit cu argumente în faţă, de trolat atunci când argumentele sunt contrazise cu rigoare, de ieşit din clinci cu atacuri la persoană.

Ar fi inutil să repet toate argumentele contra, forumurile sunt pline şi nu aş putea să vin cu absolut nimic nou.

Da, partea bună a acestei iniţiative legislative este că a arătat după multă vreme o reacţie unitară a unei societăţi civile, cu argumente pertinente, fără atacuri şi injurii, cu mostre agreabile de umor de bună calitate. O reacţie care contrazice părerile preconcepute că ”românul e manelist”, e ”analfabet”, înjură în loc să aducă argumente. Atunci când PR-işti plătiţi şi care plătesc vectori de opinie sau joacă murdar nu sunt în piaţa cetăţii, avem instincte de societate sănătoasă.

Văzând astăzi că articolul, primul care a semnalat iniţiativa, a ajuns la 500 de comentarii, şi trecând peste ele şi văzând că, iată uimire, sunt pe aceeaşi parte, şi fără troli, văzând sutele de recţii rapide şi ferme în media şi pe bloguri, fără a fi panicarde sau apocaliptice, m-am simţit, cel puţin în această privinţă, ca şi cum aş fi în Cehia.

ieri a început festivalul filmului european

hint: dacă plouă serios în Bucureşti şi lumea iese greu din casă, şi sala rămâne pe jumătate goală, e deajuns să îţi iei o faţă serioasă, pălictisită, un aer de superioritate specific celui care se uită (până la capăt) la filme europene, şi să treci la intrare printre plasatoare fără să ai nevoie de invitaţie. eu aşa am făcut. probabil merge şi faţa de hipster care în timp ce intră dă pe cartea feţelor "acuma intru la festival. zic în 10 minute dacă merită să veniţi şi voi să prindeţi sfârşitul".

la faţa locului am aflat pe surse (care nu ştiu dacă sunt de încredere) că mai bune ar fi Casa rea - Polonia şi Bibliothèque Pascal - Ungaria. 

O divizie serioasă de filme din Moldova, pentru că ideea de film european nu se opreste la Comunitatea Europeană, ci se vrea a fi geografică. Din păcate, şi aşa se explică undeva calitatea filmelor din selecţie, filmele sunt propuse în general de ambasde. Adică nişte gigei care fac şi cultură pe lângă ce face un angajat de ambasadă. Probabil că astfel se ajunge la criteriul "care regizor trebuie sprijinit şi nu a mai luat o selecţie la un festival important? păi hai să-l punem pe listă să se plimbe şi filmulul lui."

M-a mai enervat încă o dată argumentul pe care l-a dat pe scenă realizatorul clipului de promovare al festivalului filmului Radu Munteanu: "el aşa îşi imaginează o lume ideală. o lume în care până şi fetele alea vorbesc despre filme bune". Mi se pare neplăcut că cineva îşi imaginează lumea ideală cu centuriste în prim-plan. Într-o lume ideală, ca să nu fiu bănuit de habotnicie puritanism exacerbat, vânzătoarele de plăceri ar trebui să aibă carte de muncă, asigurare de sănătate, şi multe alte drepturi. Sau o pleca din necesitatea personală de a avea despre ce să vorbească cu ele după?

Deşi festivalul se desfăşoară in mai multe oraşe, doar Bucureştiul are plăcerea de a putea vedea toate filmele din festival. Altfel după cum îţi e norocoul. Dacă eşti braşovean ai 13 şanse, ca timişorean doar 10, de exemplu.

În cadrul manifestării va avea loc premiera filmului documentar Metrobranding - o poveste de dragoste între oameni și obiecte de Ana Vlad şi Adi Voicu, produs de Madragora, casa de producţie a lui Aurora si Morgen, printre altele. O poveste depre mărcile care au făcut deliciul pieţei planificate din vremea defunctului regim: saltele Relaxa, tenişii Drăgăşani, bicicleta Pegas, ş.a. Premera în seara asta.

Aseară a mai fost un scurt metraj irlandez The crush, per total simpatic, chiar dacă forţat şi teleghidat pe alocuri. Un puşti pe la 7-8 ani se îndrăgosteşte de învăţătoarea lui şi intră într-o competiţie cu logodnicul acestia, mult mai apropiat de vârsta şi interesele învăţătoarei. Disputa se tranşează într-un duel cu pistoale pe terenul de handbal. Şi învingătorul, nu e greu de presupus, este tocmai cel mic. Aşa, de zâmbit dacă nu eşti răutăcios.

Despre filmul polonez din deschidere mai încolo, aici, când oi avea timp. Momentan titlul postului, titlu care, cred eu,  spune aproape totul. "Nimic esential. Essential Killing."

OOOO, NU, sper să nu se ajungă aici

Ştirea, proaspătă, pe fluxul de stiri. Cu ce năzdrăvănii ne pregătesc iubiţii noştri politicieni!

Unul dintre puţinele lucruri bune care funcţionează la noi, şi suntem printre puţinii de pe planeta asta care îl au, (nu nu este ţeava de net) este că filmele se difuzează - in cinematografe, la tv - în versiuni nedublate (mai puţin filmele pentru copii, şi aici chiar înţelg logica).

Deci pentru că toate merg bine, ar fi momentul să protejăm consumatorul obişnuit şi analfabet... şi să dublăm în română toate filmele difuzate.

Apariţia obligativităţii dublarii mi se pare cea mai tristă lege legată de lumea filmului care s-ar putea face. Ştiu argumentul, şi bănuiesc că în sptele lui poate fi un lobby puternic. E o lege care ar da o pâine unor sute de studiouri şi unor mii de actori scăpătaţi. Dar argumentul asta mi se pare cel mai vicios, dacă aşa creezi o piaţă şi locuri de muncă, favorizând anumite profesii, păi atunci să continuăm: niciun restaurant fără orchestră, niciun parc fără fanfară, niciun srl fără o imprimantă la 2 angajaţi, nicio maşină fără trei roţi de rezervă şi delirul poate continua.


LE:
Bla-bla-urile cu limba, cu identitatea naţională sunt pentru bizonii care se lasă seduşi cu aşa ceva. Banul tată, e în spate. Dacă i-ar interesa limba română şi identitatea naţională, ar dubla bugetele culturii şi învăţământului, să ajungă la aceleaşi ponderi din PIB ca în ţările europene.


LE: 2
Vestea bună este că in mai puţin de 2 ore respectivul articol beneficiază de mai mult de 150 de comentarii, şi toate sunt cu hooo!, semn că uneori lucrurile bune sunt văzute şi apărate de mulţi.

jenant. şi jignitor. legat de Festivalul Filmului European, care începe astăzi

cu sunet, neaparat.

mai întâi intimatul.

e jenant să promovezi un festival de filme cu astfel de spot mizerabil. de ce? în primul rând aerul de superioritate pe care-l propune. adică noi, ăştia de mergem pe la festivaluri de-astea ştim cine e Godard, chiar dacă nu trebuie la bacalaureat.

apoi alăturarea textului deştept de protagoniste şi meseria lor ar trebui să fie în mintea autorilor lui comică (că aşa am învaţat pe vremuri, comicul se naşte prin discrepanţa dintre limbaj şi statutul social). iar al doilea iepure împuşcat ar trebui să fie flatarea egou-lui publicului ţintă, că vorba aia, el ştie care-i treba cu Sufletul la gură. probabil asta a avut în cap scenaristul/regizorul/ăla care a aprobat mizeria.

ce a ieşit e ce aţi văzut: adică ne adresăm întregului popor, vezi doamne noi nu suntem elitişti cînd ne gândim să facem un festival d-ăsta. publicul nostru ţintă râde la de-astea cu traseiste. sau mai rău, eu şi traseistele merg la festival, împuşc doi iepuri dintr-un foc dacă sunt interesat?

şi cel mai grav mi se pare de fapt lipsa de decenţă în abordare. fetele alea care-şi câştigă aşa pâinea nu o fac în general cu zâmbetul pe buze, nu o fac în hoteluri de lux ca altele care au mers la şcoală şi au înţeles şi ales ele că aşa se face mai uşor banul. nu, traseistele acestea duc în spate poveşti îngrozitoare, sunt cea mai de jos treaptă a acestei meserii, şi sunt rezultatul unei societăţi mizerabile şi sărace care nu poate/nu vrea să ajute şi să ofere o şansă fiecărui cetăţean. ceea ce ar trebui să facă o societate civilizată şi dacă nu o face fiecare  dintre noi ar trebui să se simtă, măcar undeva, responsabil pentru asta. dar nu, noi, aştia care ne uităm la filme europene, dacă e cazul ne vine uşor să ne râdem de traseiste că nu au şcoală şi nici gusturi elevate.

neplacut ca Institutul Cultural Român, o instituţie în general respectabilă, îşi pune la sfârşit sigla pe aşa ceva. iar Radu Munteanu, regizor, pe care eu personal îl admir foarte mult, semnează. dacă spotul era doar prost, nu mă inflamam. dar e mai mult decât prost. e jignitor.

ceea ce nu înseamnă că nu o să dau pe-acolo, nu sunt atât de apucat ca să pun semnul egal între un festival onorabil şi o copertă murdară.

nu e uşor să faci nişte spoturi de festival care să mulţumescă pe toată lumea, să aducă public, să fie virale (că asta vrea oricine). dar pentru a încheia mai vesel această postare agresivă să îndulcesc puţin şi să dau şi cu aşa da.

o campanie, care la vremea când s-a lansat pe mine m-a dat pe spate. şi nu numai pe mine, că a luat kilograme de premii la festivalurile de publicitate, începând cu leii de aur de la Cannes. tot cu sonor, neaparat. promo nu neapărat de festival, dar tot cu lumea filmului are treabă.

varianta poliţistă:

dacă vrem să o dăm pe comic avem asta:

şi preferata mea, bijuteria campaniei (e păcat să rataţi tocmai asta):
 

amator cinema, comedie, gore. Bad taste, adică

Printre sutele de rubrici pe care vreau să le inaugurez este şi aceasta: obscuredelicatesse. Una în care să amintesc de filme mai puţin circulate. Dar nu e vorba de alea de artă pentru cei fini şi iubitori de la slavi în sus. Ci una care să readucă în memorie - celor care au văzut -, sau să fie o fină sugestie - pentru cei care nu au văzut -, filme interesante din punctul meu de vedere. Filme uşurele, comerciale, pe care doar hazardul, uneori ţara de provenienţă (că nimeni nu se uită la/distribuie un film care nu-i american) şi lipsa unei campanii de marketing sănătoase nu le-a ajutat să fie mai notorii.

Primul care a reuşit să-l ajungă pe Cameron pe lista scurtă a regizorilor care au făcut filme cu încasări de peste un miliard de dolari este Peter Jackson, cu a treia parte din saga Lord of the rings. Şi acum, după atâta inflaţie + revoluţia 3D, exclusivista listă de filme are doar şapte poziţii, iar primele două îi revin tot lui Cameron.

Astăzi devine evident cât de mult a reuşit să definească, relanseze şi să stabileasă un standard al genului fantasy. I se pot găsi multe cusururi trilogiei inelului, dar nu se poate nega faptul că efectele speciale, scenografia, art-direction-ul  au fost făcute profi, demonstrând ca nu doar Spilberg ştie să învie dinozauri şi alte arătănii.

Filmul despre care vreau să vorbesc este filmul de debut al acestui monstru sacru al CGI-ului.

Bad Taste (1987) este un film pe care autorul lui, regizor, producător şi scenarist, l-a filmat cu prietnii, în weekenduri, vreo patru ani, pe banii lui şi ai prietenilor. Perioada lungă de producţie i-a permis lui Jakson să joace chiar în două roluri, pentru că, vorba aia, in câţiva ani un om se mai îngraşă, mai slăbeşte, mai cheleşte (precum ştie oricine a primit poze de la necunoscuţi/necunoscute de pe net şi după aia a văzut originalul). Şi ce este mai drăguţ în toată povestea producţiei este că l-a terminat cu bani de la stat. Adică artă tot pe banii poporului.

Acţiunea se desfăşoară (era să zic într-un sat de pescari, precum cei mai bătrîni ştiu vorba) într.un sat de la marginea mării newzeelandeze. Sat în care populaţia a dispărut. Trimişi să ancheteze sunt o trupă de superagenţi secreţi. Sincer dacă ar fi să compar între o trupă cu Puiu Calinescu, Hamdi Cerchez şi Jorj Voicu pe de o parte şi cei care joacă în film pe de altă parte, ai nostri ar arăta ca James Bond.

Acest comando intră în pâine (de fapt în carne) din primele clipe. După un scurt dialog ameninţător între unul dintre vitejii noştri şi un rdeneck zombificat avem parte de primii creieri pulsând. Chestiunea continuă în acelaşi ritm: dialoguri de copii care joacă pac-pac în spatele blocului, superagenţii noştri care trag cu arma din orice poziţie, când termină cartuşele pun mâna pe topoare şi drujbe, iar ăia răii sunt făcuţi hamburgări şi mititei (la propriu).

Mişto ideea conflictului: ăia răii sunt nişte extratereştrii care lucrează la un macdonald galactic. În căutare de produse care să ia faţa concurenţei un corporatist libidinos ajunge şi pe pământ după ingrediente exotice. Preparatul din carne de om pare deosebit, testele la faţa locului sunt pline de succes (un prilej pentru genul de scenă cu zeamă verde şi vomă), şi de-abia aşteaptă să se-ntoarcă acasă să lanseze produsele pilot. Succesul cert îi va face pe extratereştrii să revină şi să transforme toată planeta în fermă. Exact înaintea plecării apar eroii noştri care nu se lasă şi vor să le dejoace samavolnicele intenţii.

Multă vopseaua roşie, organele de porc/oaie, membrele amputate sunt cum sunt, însă farmecul filmului îl fac locaţiile, care sunt cam cum ar filma cineva cu telefonul la vama veche în extrasezon şi costumele personajelor: super agenţii noştri arată de parcă s-ar îmbrăca de la Cora. Cu un plus pentru butaforie: pînă la urmă extrtereştrii renunţă la camuflajul uman şi îşi arată chipul hîd, de latex. Latex mult care va fi ciopârţit pe toate axele şi din care va ţâşni arteziana de sânge.

Sub penibilul ansamblului mai sunt părţi simpatice şi/sau lipsite de sens: The Beatles, agentul care cade de pe stânci, se face praf (de fapt multe organe) şi se reface, omul pus în butoi la aromat şi să fie fraged, extraterestrul eviscerat cu drujba, secvenţa care face până şi filmul Comando (la care evident trimite) sa pălească in care în curtea unei vile ai noştri împuşcă tot ce prind, iar extratereştrii ciuruiţi cad ca la gimnastică artistică. Şi totul făcut serios, fără genul acela de clipire din ochi, da, ne prefacem ştim că e doar la mişto. Nu. Totul e serios, ca o plenară de partid.

Nu e un film decât pentru cei care gustă genul şi pe deasupra nu pun mare preţ pe efecte speciale sau logică. Însă e un film perfect de savurat împreună cu prieteni care ştiu să comentze. Şi atunci satisfacţia e garantată.

Nu m-aş fi oprit asupra lui dacă nu ar fi fost făcut de Peter Jackson. Probabil că la fel (de proaste) mai sunt multe alte filme obscure (am văzut eu unul odată într-o noapte la Antena 1, fabulos, păcat că nu am reţinut niciun nume, nimic). Spectaculos este că cineva care face un astfel de film poate să aibă o traiectorie fulminantă şi să obţină succesele pe care le-a obţinut. Ceea ce mă face să cred că, şi iau un exemplu aşa la întâmplare, până şi Dan Chişu poate va face un film bun, într-o zi.

rambo, pe negativ şi polonez

Festivalul filmului european are marele merit că te ajută, in confortul atât de placut al întunericului de cinematograf, să întâlneşti filme pe care nu le vei vedea altfel niciodată. Că sunt filme care nu-ţi cutremură viaţa (de spectator) e demonstrat şi de faptul că, în general, nu intră niciunul dintre ele în regimul distribuţiei clasice. Pe undeva, filmul european este la fel de popular ca filmul românesc doar limba e alta.

E greu să promovezi ceva fără să ştii despre ce este vorba, dar ţin musai să marchez acest eveniment, printre puţinele care te ajută să vezi pe ce cheltuie CNC-urile din celelalte ţări europene. Privind din perspectiva asta, ai noştri nu mai arată aşa nătângi uneori. Şi alţii cheltuie bani pe filme care în mod cert nu par (cel puţin din sinopsis) a face săli pline.

Privind programul festivalului, aşa, în încercarea de a alege 2-3 titluri la care să-mi incerc norocul (nu fac nicio recomandare, fiecare cască pe mâna lui) am dedus că tema predilectă a filmelor, care trebuie remarcat sunt toate drama, şi până şi cele tăguite comedie nu par a reuşi să smulgă zâmbete prea multe, este conflictul interetnic. Peste tot în Europa, asta pare a fi tema centrală: cum ne acomodăm cu auslanderii, sau cum ne acomodăm cu vecinul pe care istoria l-a făcut să aibă aceeaşi cetăţenie ca tine însă să vorbească o altă limbă. Sincer aş crede că e o temă care bântuie conştinţa cineaştilor dacă nu aş avea bănuiala că e tema finanţată cu predilecţie de granturile Eurimages. Aşa că scenariştii cântă ce vrea cine plăteşte.

OK, să mai adaug ceva, pentru că ce scrisei mai sus poate părea peiorativ şi poate nu este cu adevărat o invitaţie. Festivalul Filmului European este locul în care ai putut să vezi pe marele ecran anii trecuţi Romanzo Criminale, filmul incredibil de precis, tensionat şi bun al lui Michele Placido, mai cunoscut la noi sub numele de Comisarul Catani decât ca regizor, sau mai celebrele  Gomora şi Panglica albă.

Nestemata festivalului pare filmul polonezului Jerzy Skolimowski Essential Killing. Numele nu vă spune mare lucru, dar pe cartea lui de vizită este scenariul la Cuţitul în apă  al lui Roman Polanski. Filmul care deschide festivalul este o variantă în oglindă a lui Rambo: un taliban este vânat de o armată întreagă prin munţi şi păduri. Cam decorul din mai celebrul film. Numai că soldatul american e arab acuma, şi Stalone este înlocuit de Vincent Gallo, un actor care face orice numai să joace (dacă nu cumva le regizează el) în filme cât mai independente şi nonconformiste. Pentru modul în care se ascunde prin păduri în filmul ăsta a primit la Veneţia Best Actor.

Aşa că vă invit să jucaţi la ruleta (nu e rusească) programului şi să vedeţi cum e şi la alţi europeni.

cannes 2011. update. mai avem şi alţi români la export

În afară de Radu Mihăileanu, mai sunt încă doi trei români care participă la Cannes. Din păcate orgoliul că e Radu Mihăileanu în competiţie e mai mult mândria că s-a născut la noi în sat si am bătut aceeaşi minge când eram mici, pentru că producţia respectivă nu are nicio treabă cu CNC-ul sau cinematograful românesc.

Dar avem şi cinematograf românesc. În secţiunea Atelier, Bogdan Mustaţă cu filmul Lupu. Secţiunea respectivă este un mix de prezentare cu sesiuni destinate găsirii de finanţări pentru dezvoltarea proiectelor respective precum şi a distribuirii lor.

Însă mai importantă e participarea lui Cătălin Mitulescu in secţiunea Un Certain Regard cu filmul Loverboy. Un film care aproape reuneşte echipa de producţie şi distribuţia lui Eu când vreau să fluier, fluier. În general secţiunea Un Certain Regard  e un fel de cupa UEFA versus Liga Campionilor, însă, cel puţin din punctul de vedere al multor critici, mai antrenantă in competiţie pentru ca sunt mai putine blaturi si mai puţină politică. De altfel este secţiunea unde a irumpt Moartea domnului Lăzărescu, în 2005, deschzând câţiva ani buni de dominaţie româneasca a acestei părţi a competiţiei. Porumboiu (Poliţist, adjectiv)şi Cristi Nemescu (California Dreamin) adjudecând premii ulterior. Şi avem şasnsa să furăm startul, preşedintele juriului la secţiunea Un Certain Regard este Emir Kusturica. Se ştie că preşedintele are un cuvânt greu de spus în decizia finală, şi e de-al nostru, din est, pravoslavnic, nu ne-o lasa tocmai pe noi, cei mai prietenoşi vecini.

Şi telegrafice: 

• preşedintele juriului este anul acesta Robert de Niro. Precum spuneam şi mai sus, are un cuvânt greu de spus, tradiţia spune că americanii favorizează filmele americane şi mai comerciale. Printre membrii, nume sonore: Jude Law, Uma Thurman. 
• preşedintele juriului de la scurt metraj este Michel Gondry.
• începând cu 2011 se instituie Premiul de Onoare Palme d or, care se acordă unui regizor important care nu a reuşit să câştige niciodată în competiţia oficială. Din 2011 se acordă regulat, premiul s-a mai decernat de doua ori pâna acum, în mod excepţional: Woody Allen (2002) şi Clint Estwood (2009). Anul acesta se duce la Bernardo Bertolucci, cel care acum 30 şi ceva de ani a făcut celebră margarina.
• Festivalul se deschide cu Midnight in Paris - Woddy Allen. Acesta i-a flatat pe francezi cu un film care este "o minunată declaraţie de dragoste pentru Paris". Printre filmele care au premiera la festival, în afara concursului, cel mai aşteptat este block-busterul Piraţii din Caraibe 4. În secţiunea Cannes Classics - adică mari filme de cinematecă -, cel mai promovat este Portocala Mecanică pentru că are parte de o nouă masterizare, probabil Warner l-au curăţat de scame să-l vândă şi pe blu-ray.
• pentru gadget freakşi şi smartphon addicted Orange fr a lansat o aplicaţie (se pare gratuită), cu ajutorul căreia vei putea vedea tot fluxul de ştiri real-time, poze de presă, trailere şi alte prostii. Ca să nu mai intri pe tot felul de bloguri să vezi doar-doar a mai făcut cineva un up-date.

Şi pentru cine a avut  răbdare să citească până aici, şi nu a uitat că începeam postarea cu "sunt trei români, pe lângă Radu M.", şi a numarat şi vrea să mă tragă de mânecă "unde a al treilea?", o să spun că a venit fără film anul acesta la concurs. E acolo ca să-i cântărească pe alţii, să reziste la PR-uri, presiuni, şpăgi şi să pună umărul la acordarea premiilor în secţiunea de scurt-metraj, ca membru al juriului. Este Corneliu Porumboiu.

cannes 2011. să-i ţinem pumnii lui Radu Mihăileanu.

Tocmai s-a anunţat selecţia oficială a filmelor din competiţie. Sunt 19, şi nume grele: Lars von Trier - un răsfăţat al festivalului -, mult aşteptatul film al lui Terrence Malick (cel mai parcimonios regizor american - 4 filme în 42 de ani, şi nu că ar fi vrut cineva să-l tragă pe dreapta), Aki Kaurismaki, Almodovar.

Şi ca să vibreze filonul naţional iar presa autohtonă să urmăreasca acest festival, Radu Mihaileanu cu filmul "La source des femmes". ("Izvorul femeilor"? imdb-ul îl trece doar, simplu, "Izvorul". O să vedem cu ce titlu va circula în media noastră). 

De prisos să  spun că ţin cu Mihăileanu, însă mai am un favorit. We Need to Talk About Kevin (Trebuie sa vorbim despre Kevin) e ecranizarea unui roman scris de Lionel Shriver publicat în 2003, mare succes de public, tradus şi la noi (se pare cu mai puţin succes). Nu vă lăsaţi înşelaţi de prenumele autorului, este de fapt o doamnă care, pentru a învinge refuzurile repetate ale editurilor, a încercat si stratagema unui pseudonim masculin. Romanul e incredibil de pasionant, modern, crud şi, în cel mai bun sens al cuvântului, un adevarat roman feminist. Extrem de greu de ecranizat, cred eu, însă probabil se va schimba centrul de greutate al discursului interior (apropo, e un roman epistolar) pe one man-show-ul protagonistei, o actriţă pentru care am o mare slăbiciune: Tilda Swinton. O carte pe care o recomand cu mâna pe inimă, şi, măcare din curiozitate, de-abia aştept să văd ecranizarea.

Iata şi lista integrală mai jos (titlul original):





La Piel que Habito de Pedro Almodovar

L'Apollonide - Souvenirs de la maison close de Bertrand Bonello

Pater de Alain Cavalier

Hearat Shulayim (Footnote) de Jospeh Cedar

Bir Zamanler Anadolu'da (Once Upon a Time in Anatolia) de Nuril Bilge Ceylan

Le gamin au vélo de Jean-Pierre et Luc Dardenne

Le Havre de Aki Kaurismäki

Hanezu no tsuki de Naomi Kawase

Sleeping Beauty de Julia Leigh

Polisse de Maïwenn

The Tree of Life de Terrence Malick

La source des femmes de Radu Mihaileanu

Ichimei (Hara-Kiri : Death of Samurai) de Takashi Miike

Habemus Papam de Nanni Moretti

We Need to Talk About Kevin de Lynne Ramsay

Michael de Markus Schleinzer

This Must Be the Place de Paolo Sorrentino

Melancholia de Lars Von Trier

Drive de Nicolas Winding Refn

apoi, eu abia ieri am aflat

                       Precum spusei şi-n titlu. În spatele proiectului cu lansarea    simultană în cinematografe şi pe net se află curiozitatea lui Dragoş Stanca  (cel care este la butoanele internautice ale trustului, sau fostului trust, Realitatea şi anexele). Nu era niciun secret, domnul se laudă şi pe propriul blog.

Cu bonus primele imagini oficiale din noul film al lui Dan Chişu, tot via dstanca.

de la una la alta. 

Danny Boyle a sarit de la televiziune, unde se pare ca a fost un producător de succes în anii 80, la teatru, a dat lovitura cu Trainspotting (un film cult al anilor 90, şi care la vremea lui a relansat industria britanică de film prin încasările uriaşe pe care le-a reuşit), a obţinut marele Oscar cu Slumdog Millionaire, a rămas în linia întâi a celor de succes cu 127 de ore. Asta aşa, la o trecere în revistă fugitivă, că am mai sărit filme interesante pe care le-a făcut. Acum se pregăteşte să rupă gura târgului cu marele spectacol de deschidere a Olimpiadei 2012 de la Londra, spectacol al cărui regizor este. Chinezii au ridicat foarte sus ştacheta acum trei ani, aşa că are mult de tras, probabil de-aia a început de pe-acuma.

pretext

e un cerc vicios în distribuţia filmelor românesti. intră puţină lume la ele, atunci sunt ţinute în distribuţie puţin timp şi de regulă la ore imposibile pentru oamenii cu program capitalist de activităţi. şi de-asta intră puţină lume. un cerc vicios în care e greu de spus cine e primul oul sau găina. daca ratezi premierele sau primele doua săptămâni trebuie să te duci la matineu sau pe la ora prânzului. sau ... astepţi DVD-ul. Aşa se întâmplă că sunt gata să ratez Priferic, şi deşi sunt eu ăla care trimiteam oamenii la vizionat pe net, nu mă tentează încă.
Mi se pare un moment de acalmie pe marile ecrane, în aşteptarea premierelor de vară se trimit la incălzire numai pompe.

dar de fapt, ce spusei mai devreme e un pretext să promovez următoarele:

• un nou film românesc Naşa, o producţie Mediapro care pare sa fie fratele mai mic a lui Garcea şi oltenii, adus în 2011, cu actualele vedete ale trustului. (cred că e ultima dată când scriu de el)
• am auzit că revine Dan Chişu cu un nou film Ursul, ceva o comedie, cu muzica facută de Bregovic. pe-asta nu-l ratez.
• şi incepe în curând (5 mai) Festivalul Filmului European. şi la ăsta mă duc. staţi pe aproape, revin aici şi cu alte amănunte...

doliu

zi de doliu pentru cultura româna. si pentru cinematografia românească.
a murit Alex Leo Serban.

nu pot să spun nimic mai mult.

ce e în servieta din Pulp Fiction?

Doi scoţieni mergeau cu trenul. Unul dintre ei îl întreabă
pe celălalt ce are în pachetul său?
"A, acolo am un MacGuffin."
"Ce e un MacGuffin?"
"E un aparat cu care se vânează tigrii în Scoţia"
"Dar nu există tigrii în Scoţia"
"E, atunci acolo nu am un MacGuffin, nu-i aşa?"

Azi noapte surfam din link în link şi am dat peste o legendă urbană drăguţă, de care uitasem. Şi ca să n-o mai uit şi să îl fac pe şmecherul în discuţii despre filme, o povestesc şi aici.

Întrebare: ce se află în servieta din Pulp Fiction?

(Pentru dulcea reamintire, este servieta recuperată pe care o tot cară după ei Jules Winnfield (Samuel L. Jackson) şi Vincent Vega (John Travolta) şi care trebuie să ajungă înapoi la şeful lor Marsellus Wallace.) De-a lungul timpului, pentru fani, pe vreme ce filmul devenea mai cult, intrebarea respectivă precum şi discuţia adiacentă devenea mai aprinsă şi mai plină de ipoteze. Printre cele mai simpatice ipoteze aduse în dicuţie se numără:

• Diamantele furate în Reservoir Dogs
• Oscarul pe care spera să-l câştige Tarantino
• Un cap
• Un milion de dolari

La capitolul supoziţii eu aş mai fi şi adăugat că probabil Marsellus era oltean şi, pentru că Tarantino a furat cu nesimţire din Nea Marin Miliardar, în servietă era praz.

Însă internetul nu este numai locul ăla în care afli totul de Grupul Bilderberg, Zeitgeist, Masonerii şi alte scenarii năstruşnice. E locul unde se propagă demonstraţii metafizico-poetice foarte bine documentate.

Raspunsul, până la urmă unanim acceptat de toţi fanii, este că in servietă se află ... sufletul lui Marsellus Wallace. Argumente? Ia de-aici:

• Marsellus are un pansament pe ceafa lui (de manelist). Şi legende biblice spun că pe acolo scoate necuratul sufletul.
• Ce e in servietă străluceşte. Toată lume care a văzut suflete ştie asta.
• Cifrul încuietoarei este 666. Ştim cu toţii cine raspunde la telefonul asta.
• Intervenţia divină atunci cînd se trage asupra celor doi cărăuşi de servietă (cel ascuns în baie care rateză un întreg încărcator de la trei metri) se coboară să-i apere pe cărătorii de suflet.

Îmi place foarte mult povestea asta. Da, are şi ilustraţie, ca să nu căutaţi dvd-ul cu Pulp Fiction să mă verificaţi.

Deci chestia aia cu Zeitgeist cu sufletul e răspunsul?


Evident că nu. Tarantino se pare că le-ar fi spus pe platou actorilor să creadă că este cel mai preţios lucru pentru ei. Întrebat în interviuri ce era acolo, a mărturisit că nu ştie. Ulterior (probabil că şi-a recitit cursurile) a recunoscut odată că e un MacGuffin. Bun, şi cine e MacGuffin ăsta, unde apare în film, cine îl omoară?

Revenim la anecdota de la începutul postării. Ea este explicaţia pe care a dat-o Hitchcock, în faţa unor studenţi se pare, pentru a explica modul în care poate să împingă o poveste un astfel de obiect. E important să-i conferi obiectului o valoare, oricât ar fi ea de neplauzibilă, şi toţi cei din jur să se comporte ca atare. Nu mai contează, nimeni nu se întreabă ce e cu acel obiect (un artefact, o scrisoare, o armă) mai importantă devine acţiunea care se aşază în jurul lui şi care te ţine cu sufletul la gură.

pionieri

Nu îmi place, şi nici nu vreau, să colportez ştiri. În special cele care sunt vizibile pe canalele mainstream. Recunosc, şi pentru că nu pot în mod real concura cu o readcţie, şi pentru ca nu îmi plac deloc agregatoarele de ştiri.

Însă nu mă pot opri să nu anunţ că astăzi în România se lansează pentru prima dată un film pe marile ecrane şi, simultan, pe internet. Nu cum v-aţi aştepta: la liber pe net şi pe banii pentru zevzecii care mai dau bani pe bilete. Nu, pe bani şi pe net. Pentru puturoşii care nu vor să iasă din casă, şi care îşi permit costul unui bilet la mall, există opţiunea. Dacă ai superplasmă, 5+1 şi faci intuneric in cameră începe să aducă a cinema la tine acasă. Dacă ai un consort, ieşi la juma de preţ. Dacă mai chemi şi nişte prieteni dai bani mai mulţi pe bere şi floricele. Şi nici nu auzi comentariile acelea fabuloase din sala de cinema.

Cel mai interesant este că eu cred în cel mai serios mod cu putinţă că vremurile astea în care totul este pe net la liber se vor duce într-o bună zi. Zi care nu este nici prea aproape ca să ne speriem, nici prea departe ca să nu o prindem noi, aştia feriţi de accidente stupide şi boli fatale. Încetul cu încetul ceea ce este conţinut va începe să fie plătit. La preţ de dumping la început, din ce în ce mai scump o dată cu trecerea timpului şi dezvirginarea pieţei.

De ce vom ajunge să dăm bani pe conţinutul de pe net? Pentru că acesta costă. E cam ca în viaţă, în politică sau în dragoste - cum vreţi voi - nu exista prânz gratis. Pot exista, pe termen scurt heirup-uri în care cineva sponsorizează/finanţează intrarea pe piaţă şi dă la toţi gratis. Până intră pe piaţă. După, se termină sacul cu bani. Sau mai rău, îi vrea înapoi. Şi vrea mai mulţi decît a băgat, ca Patriciu.

Anii aceştia asistăm la un vest sălbatic al internetului, în care aventurieri, scăpataţi, desperdos care joacă pe o singură carte îşi pun toate energiile şi toţi banii pe un singur cal şi intră pe net. Că doar creşte, e singurul care creşte de când au picat imobiliarele. Numai că energiile şi banii se termină repede. De-asta bloguri, site-uri serioase şi articulate care păreau să reziste o mie de ani dispar peste noapte sau rămân pline de praf la un moment dat. Ca în vestul sălbatic, zilnic apar mii de pagin(oraşe)fantomă, până mai ieri pline de viaţă, împuşcaturi şi fabuloase jocuri de poker. Sistemul este încă entropic. Creşte, ca o schemă piramidală, din energia ultimilor intraţi. Eu am început blogul acesta acum o lună, în acelşi timp în care, satisiţi de atâta scris la perete(le monitorului), vreo câteva bloguri au intrat în hibernare. Însă, în curând o să vedem din ce în ce mai puţini intraţi în sistem. Totodată aceste mega platforme care trăiesc din user generated content vor fi din ce în ce mai jenante. Pentru că userii se vor plictisi şi vor vrea şi ei o prajiturică. Onoarea de a fi gurul forumului sau cele 100 de steluţe pe care le păstrezi, mai strângi 1800 şi le transformi într-un tricou promoţional nu vor mai fi deajuns ca să aduni oameni care să-ţi creeze, gratis, conţinut. Vor creşte, la fel ca muncitorii chinezi, încetul cu încetul pretenţiile. Acum câţiva ani muncitorul chinez muncea 16 ore pe zi pe 10 dolari. Acum vrea 20 şi peste doi ani nu se va mai ridica din pat decât pentru 30.

Evident că vor exista nişte monştri care vor supravieţui, pentru că avantajele conexe pe care le oferă vor fi satisfăcătoare ca să ţină în mişcare morişca. Gen youtube, imdb şi alţii.

Însă când încetul cu încetul se vor strânge bani din piaţă, creatorii de conţinut nu se vor mai vinde gratis. Pentru că cei care vor vinde conţinutul îşi vor permite să-l plătescă pe cel care poate aduce relevanţă şi creativitate. Transformarea nu va fi brutală, ceva de genul "de la 1 ianuarie plăteşte toată lumea". Şi e greu de precizat dacă acestă tranziţie se va întinde pe doi ani sau douăzeci. Ştirea semnalată, care a dat naştere la polologhia de mai sus, este unul dintre multele semne că suntem în plin proces de tranziţie.

Pe lângă Muvix (care trăieşte încă pe banii imperiului Pro) iata si un newcomer, respectiv Webkino (sau poate greşesc pentru că eu nu ştiu nimic despre companie), care, inteligent, alege o nişă.

Şi ca să inchei această acoladă enormă şi să aduc lucrurile şi analogiile în lumea filmului, iată şi anecdota pentru cei interesaţi de istoriile cinematografice. Americanii, cei care astăzi fac atâta scandal legat de piratare şi piraterie, la începutul secolului XX, adica acum o sută de ani, au piratat tone de filme europene. La acel moment cinematograful francez în special, dar şi cel italian, superputernic la acea vreme, nu au reuşit să scoată niciun un ban, sau foarte puţin bani din cei încasaţi, pentru că distribuitorii americani puneau mâna pe copii de filme şi nu plăteau niciun fel de drepturi. În timp ce europenii tuşeau verzi de furie, americanii, când au văzut că se scot bani buni cu jucaria asta, şi ca să scape de scandalurile cu tribunale, şi pentru că piaţa locală avea un specific, au început să bage bani şi să facă singuri filme. Moment în care au devenit fireşte foarte atenţi cu drepturile de autor.

Nu ştiu dacă voi afla vreodată, sau dacă vor fi făcute publice pe bune datele, dar, legat de filmul Periferic, eu aş risca un pariu şi aş merge pe varianta că, în primele şase luni de la lansare, (e drept, şi dacă vor face ceva marketing si promo) cei de la Webkino vor strînge peste 1000 de vizionări plătite. Ceea ce nu ar fi rău deloc dacă ţinem cont de cum arată cifrele intrărilor la cinematograf.

.

hardcore cinema. Aurora

Cristi Puiu e arogant. Din start, te cheamă la un film al cărui nume e o referinţă cinematografică. Asta, dacă te-ai informat sau ai fost informat în prealabil că titlul Aurora este o trimitere la filmul, mai putin celebru decât Nosferatu,  al lui F.W. Murnau: Sunrise: A Song of Two Humans (1927). (pe you tube, il puteţi vedea în întregime, probabil e deja în domeniu public). Dacă nu ştii, ajungi să te întrebi pe la jumătatea filmului cine dracu e Aurora asta, că pe nimeni nu o cheamă Aurora, şi nici vreo referinţă la efectul boreal nu se întrezăreşte. Regizorul te pune clar într-o poziţie de inferioritate, puţin probabil să fi văzut filmul înainte.

Apoi e arogant în personajul interpretat. Cred că nu am vazut in cinematograful românesc un personaj principal atît de autentic antipatic. Viorel, protagonistul, e genul acela de personaj, care şi când vrea să fie comunicativ te tratează din spatele unei siguranţe şi detaşări impersonale, care nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume, indiferent la păstrarea aparenţelor, cinic, lucid, încrâncenat şi, din păcate pentru cei care îl ascultă, inteligent. Spun din păcate pentru că frazele sale sunt coreente, juste şi nu lasă loc de replică. Ca atunci când îl pune la punct pe amantul mamei sale, care ii umblase printre lucruri, şi prin câteva vorbe taie orice tentativa a acestuia, mai mult sau mai puţin linguşitor-prietenoasă, de a şi-l apropia. Este colegul caruia ai vrea sa-i dai, de fiecare dată cand vorbeşte cu tine, câteva palme. Doar aşa, că e călcător pe nervi. Chiar când spune lucruri corecte, adevarate, precum atunci când ii cere unui coleg de servici înapoi nişte bani împrumutaţi, bani pe care colegul tot amânase să-i restituie. Toţi cei din jurul lui se feresc de el, colegele fostei soţii la propriu încerca să se ascundă. Golul din jurul lui este şi de el întreţinut, dar este creat de cei care alunecă pe lângă el. Viorel interacţionează de-a lungul celor 3 ore cu circa 20 de oameni, şi singurii care îl tratează cu prietenie sau caldură sunt un coleg de fabrică şi mama lui. Restul (chiar şi fata lui) îl privesc defensivi, suspicioşi şi mereu în gardă. E imposibil de spus/presupus dacă şi înaintea divorţului avea aceeaşi atitudine sau starea sa este consecinţa unui divorţ traumatizant.

ok. care e povestea: urmarim, 30 de ore comprimate in 3 - (durata reala a filmului, deci cam 10% din total şi peste 20% dacă ţinem cont că personajul mai trage un somn de vreo opt ore) -, un inginer care se pregăteşte să comită nişte crime, patru la numar: fosta soţie, socrul, avocatul soţiei şi încă o femeie. Pregătirea crimelor nu are nimic de-a face cu baletul ingenios al asasinului platit, ci e mai degrabă periplul unui bucureştean însingurat şi prins totuşi în anumite obligaţii sociale cărora nu le (mai) înţelege rostul. După ce comite brutalele fapte se predă poliţiei, justificând crimele comise ca o consecinţă a divorţului. Nu e un spoiler în toată putrerea cuvântului, pentru că nu aici este miza filmului, în crescendo-ul deznodământului. De altfel şi regizorul nu se fereşte să vândă povestea, cum de regulă se întâmplă cu: ”nu spun mai multe, mergeţi să vedeţi filmul...”. Miza este recompunera acesti atrocităţi cu o naturaleţe înspăimântătoare. Înspăimântătoare pentru că, în general realitatea cotidiană nu poate fi decât accidental artistică şi în niciun caz, deconectantă. Inclusiv filmul pastrează cantitatea de semnificaţii a cotidianului în acelaşi dozaj. Sunt acolo unde le cauţi si îţi sar în ochi, nu sunt, oricât de mult ai vrea să le vezi într-o clipa de tăcere a cuiva care fumează o ţigare şi atât.

Da, e arogant Puiu în modul în care îşi permite, astăzi într-un cinematograf al raff-urilor si decupajelor videoclip, să înceapă un film cu cineva care fumează in timp real o ţigară. Şi atât. E arogant în modul în care are curaj ca din când în când să-şi trimita personajele în camere intunecoase şi fară nicio lumină şi să pastreze ecranul negru aproape un minut. E arogant când Viorel se pregăteşte, repetând pentru crimă, să tragă un glonţ şi o face cîteva minute la sfârşitul cărora detunătura armei este surprinzătoare şi izbăvitoare după atâta aştptare. E arogant atunci când se castinghează în rolul principal. Şi aici o mai lungă paranteză, actorul Puiu e surprinzător de stăpîn pe sine, - mulţi critici chiar superlaudativi cu prestaţia sa. Personal găsesc că sunt momente în care pierde camera, şi că, dacă ar fi fost un actor profesionist filmul s-ar mai fi ridicat cu o notă. Probabil miza era prea mare ca un actor să joace pe delături şi probabil Puiu a preferat să nu rişte. Exemplul fericit care îmi tot vine în minte este Andras Hathazi din Morgen. Care reuşeşte să ţină un film. Pe de altă parte in voce, Puiu joaca impecabil. Modulaţiile sale, accentele, pauzele şi accelerările vorbirii sale sunt atât de naturale şi de acolo, încât pun multă carne pe personaj. Probabil că un mare regizor este cel care, obosit să aibă grijă şi de aia, şi de aia, prefera să nu se consume jucând, ci doar, pe platou, să işi opreasca actorii, atunci când o iau razna, şi să le dea ritmul jocului rostindu-le perfect intonaţia replicii.

E arogant când propune un film atît de personal. În care este evident ca autorul testează limite. Ale timpului cinematografic, ale perspectivei, ale ritmului, ale obscurităţii narative coerente (ştiu, e un oximoron cam forţat, dar e corect din punctul meu de vedere). Ale nervilor şi răbdării spectatorilor.

Două schimbări de premiză care nu cred că sunt laudative: personal am văzut filmul în sala de cinematograf. Cu sinceritate mărturisesc că la o copie pe dvd nu cred ca aş fi rezistat tentaţiei de pe repede înainte. A doua schimbare de perspectivă: dacă acest film ar fi fost realizat de un debutant, nu de un regizor consacrat, ar mai fi avut parte de aceeşi straduită si atentă percepţie critică din partea tuturor (am citit cam ce s-a scris despre film şi suma e cu +)? Sau ar fi fost expediat la ”e ceva interesant, dar nu cred mai prinde vreun buget pe mână vreodată şi nici pe mine în sală”. 

E arogant sau curajos, nu ştiu cum este de fapt corect.

E arogant pentru că această perspectivă filmică nu este repetabilă. Chiar nu văd cum ar putea Puiu sau altcineva nu contează, să facă un film în aceeaşi cheie stilistică.
E curjos pentru că a demonstra că poţi să faci un film astfel este un pariu în primul rând cu tine însuţi şi riscurile să dai greş sunt mari. Şi spre deosebire de filmul de producător nu ai pe cine să dai vina.

Cât de bine i-a ieşit e greu de dat un verdict. În timpul vizionării nu mi-a placut. Era cu nu. Însă, după ce s-au aprins luminile, flmul a reverberat şi a început să-mi placă şi să-i găsesc virtuţi. Din punctul acesta de vedere Puiu şi-a îndeplinit scopul artistic, un film care să te incite, care să te pună în faţă cu întrebări şi nedumeriri. Modul în care să utilizeze timpul cinematografic nu ca pe un suport al naraţiuni ci ca pe un spaţiu acordat reflexiei, întrebarilor şi răspunsurilor. Uneori întrebările acestea pot fi incomode (cum ar fi cea pus de CTP cu ”domne e fumator sau se preface” întrebare pe care recunosc că şi eu mi-am pus-o înainte de a vedea comentariul editorialistului; şi la fel ca acesta şi eu cred că e o scăpare - un fumător şi-ar fi aprins o ţigară în decompresia după crimă sau barba nerasă cam diferită ca lungime uneori), dar ăsta este riscul când laşi prea mult timp de analiză pe cadru, neanimând absolut nimic, spectatorului cârcotaş.

Nu e genul meu de cinematograf. El vine undeva din Cassavetes si Haneke, care la fel nu prea sunt pe gustul meu, prea imobili, prea împotriva poveştii şi a farmecului filmic. Nu e niciun fel de seducţie in genul acesta de film, din păcate nicio seducţie a ideilor, metaforelor şi simbolurilor. Însă e o perspectivă coerentă, interesantă, şi pentru cei care vor hardcore cinema e un must. Pentru cei care vor poveste, emoţie, să uite trei ore de cotidian mai bine să se abţină.

vara asta: 5 (pentru cinefili)

după douăzeci de ani: 7

agenda aprilie

Pentru cinefilii catolici cinematograful românesc va pune mari probleme legate de cronologie. Când va fi consemnată data de naştere a filmului? Cînd e terminat în masa de montaj, când e arătat prima data la vreun festival (unde e musai să ia premii, că acum dacă ai făcut un film românesc şi nu ai premii pe-afară eşti nul), sau când când rulează pe marele ecran, lansat la o premieră cu rochii de seară, cu realizatorii pe scenă care povestesc anecdote de la filmare şi toţi se felicită cu invidie în glas? Şi îşi trăieşte scurta carieră de sală, adunând cu greu cîteva mii de dolari, cât să scoata, din cinematografele româneşti, banii pe trei zile de catering pe platou.


Aurora, evident, intră la categoria aceasta, dar nu numai (a scos capul in 2010, lansat în cinematografe în 2011). Există din ce-am aflat vreo 2-3 filme româneşti terminate care aşteaptă distribuţia, iar în aprilie se lansează şi Periferic. Film de debut, de anul trecut prezentat în festivaluri, aşa că aşteptările nu sunt mari şi tocmai de aceea, surprizele pot fi plăcute. Pleacă din start cu ceva premii pe afară  şi cu cronici bune acolo unde a festivalat. Nu judec nimic după promo, spun doar că îmi place grafica aceea cu Bucureştiul filmat de sus. De fapt, mă tot întrebam de ce nimeni nu utilizează, aşa, acolo, la cadrele de legat atmosfera şi dat dimensiune epică poveştii, atât de uzitatul cadru american cu oraşul văzut de sus, in mersul lin al elicopterului -God view -, cadrul acela care apare negreşit in 90% din blockbustere. De altfel regizorul şi-a făcut studiile de film în America, şi probabil de-aia ştie.

Şi că tot sunt la capitolul de dat youtube, să nu uităm că 6-10 Aprilie, la Bucureşti festivalulul de scurt metraj NexT, ajuns la a cincea ediţie. În general net-ul accidenteză grav industria lungmetrajului şi mortal industria scurtmetrajului, că cine mai dă bani să fie în sala la filme care o să fie peste câteva luni urcate pe youtube sau vimeo. Pentru amatorii de gen şi socializare, iata promo-ul, care mie îmi cam miroase a Branea style.

viaţa bate filmul. caranfil

"Eu am urmat până la vârsta de 13 ani cursuri de pian, dar am renunţat pentru că profesorilor li se părea că am talent şi îmi cereau să muncesc prea mult pentru gustul meu. (Apropo, primul meu profesor de pian a fost Octavian Nemescu, tatăl lui Cristi Nemescu, iar al doilea – Elena Toncu, mama lui Andrei Toncu. Ce scenarii ciudate mai scrie şi viaţa!)"

Nae Caranfil într-un excepţional interviu pentru revista Film Menu, interviu realizat de Andrei Rus si Gabriela Flippi.

premiile gopo. update.

În editorialul de azi, domnul CTP a fost rău-rău cu cei 400 de votanţi care au lasat pe dinafară Morgen, i-a tras tare de urechi. Deh, stilul inconfundabil al criticului.


M-am uitat şi eu pe lista lor, şi m-a amuzat că Mirela Oprişor era pe acolo. Ea cu cine o fi votat la rol principal feminin? S-o fi recuzat, o fi câştigat categoria cu un singur vot în plus?


Trecând aşa fugitiv peste numele celor 400 de votanţi de la premiile Gopo, mi-a sărit în ochi un nou, cel puţin pentru mine, barbarism de jargon în industria filmului. Există ceva personaje care au trecut pe cartea de vizită la meserie/funţie titulatura de exploatant. Cred că e de prisos să spun că dex-ul n-a auzit de termen, aşa că nu trebuie să mă simt prea prost. Cu ceva străduinţă de a trece peste link-urile nerelevante, zeul google m-a ajutat să înţeleg că, probabil dacă nu greşesc, meseria în sine are legatură cu difuzarea filmelor. Mai simpatic este când începi cu declinările, şi cu verbizarea. Adica un exploatant ce face? Păi trebuie că exploatează. Mai mult ca sigur că oamenii aştia o să fie urmatoarea ţintă a celor de la criticatac. Care, pe bună dreptate, vor şterge pe jos cu ei.


Probabil că, pentru singurul meu cititor de până acum, par obsedat de chestiile astea cu premii. Sper să nu denote ceva frustrări reprimate tematica, n-am avut nicio legatură cu ele. Că am vorbit până acum  numai de Oscar, de Gopo, etc. Ce să fac eu însă, dacă tocmai acum în martie am început să scriu despre cinema, şi se stie, martie e lună cu premii. Ok, reiau subiectul in mai că o sa vină TIFF-ul si Cannes-ul, e drept, în ordine inversă.

premiile Gopo. Oscar, frate

La noi e deja ca in America. Avem profesioniştii aka Uniunea care dă premiile lor, ceva a la Globul de Aur, mai iute ca să ia faţa celor care apar la PROtv, şi, după, industria (adică cei care nu prea stau prin comitete, comiţii, catedre şi manuale de istorie, ci mănâncă o pâine din film, astăzi), cu Gopo (precum ne zice google translate la Oscar, mai nou :) )care se străduie să presare peste decernări cu mult glamour. Glamour, natural, implică Bucurenci, Cabral, Solcanu şi toată şleahta de vedete Pro, scoase la defilare in dulcea tradiţie a trustului care ştie să transforme pr-ul într-o lume de noi şi vedetele noastre, de fiecare dată când se asociază la ceva.

Mai e un loc în care premiile Gopo seamănă cu Oscarul. La fel ca la Acedemia americană (pentru amatorii de statistici, poveşti cu premii şi matematică mergeţi la link-ul acesta care tare bine explică), Premiile Gopo sunt votate de 400 de oameni din lumea filmului şi numarate de PricewaterhouseCoopers, pentru ca secretul şi suspansul să se păstreze. Lista votanţilor se află şi ea, transparent pe premiilegopo.

Mai jos premiile pentru cei cărora le e greu să găsescă ordonată lista, pentru că mai nou, ca organizator se poartă să dai comunicate sprinţare care să conţină şi o mică dare de seamă reportericească, în loc de listă. Probabil ca jurnaliştii să nu poată da copy/paste, ceea ce se şi cunoaşte pentru că Hotnews nu a preluat ştirea.

Altfel premiilegopo.ro, luaţi cu încredere, sunt şi poze de la gală.

Ca o părere generală, par puţin mai echilibrate, şi cel puţin din punctul meu de vedere repară nedreptatea făcută acum mai puţin de o lună Mirelei Oprişor. Şi uite că în cazul de faţă au găsit şi pe cineva care să merite un premiu pentru rol secundar masculin, nu ca ceilalţi. Poate că le-a rămas material de premii, pentru că nu i-au mai dat nimic lui Dan Chişu. Totuşi e greu, la sfârşitul unui an ca 2010 să nu laşi pe dinafară filme bune - de ex. Morgen-ul mult premiat aici nu apare deloc - însă readuce în atenţie două filme peste care parcă s-a trecut prea uşor: Nuntă în Basarabia şi Caravana Cinematografică.

Cel mai bun film - "Eu când vreau să fluier, fluier", de Florin Şerban

Regie - Florin Şerban pentru "Eu când vreau să fluier, fluier"

Rol principal feminin - Mirela Oprişor  “Marţi, după Crăciun”

Rol principal masculin - Victor Rebengiuc "Medalia de onoare"

Rol secundar feminin - Clara Vodă "Eu când vreau să fluier, fluier "

Rol secundar masculin - Bogdan Dumitrache “Portretul Luptătorului la Tinereţe”

Imagine – Liviu Marghidan pentru “Portretul Luptătorului la Tinereţe“

Scenariu - Tudor Voican pentru "Medalia de onoare"

Montaj – Dana Bunescu pentru "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"

Scenografie - Cristian Niculescu pentru "Caravana Cinematografică "

Costume - Viorica Petrovici pentru "Caravana Cinematografică "

Sunet - Thomas Hunt, Andreas Franck, Florin Tăbăcaru şi Gelu Costache pentru "Eu când vreau să fluier, fluier"

Documentar: "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" de Andrei Ujică

Scurtmetraj: Colivia, regizat de Adrian Sitaru

Alte premii:

Cel mai bun Film de Debut, dar şi Premiul Publicului – peste 55.800 de bilete vândute - "Eu când vreau să fluier, fluier", de Florin Şerban.

Tânără Speranţă  - George Piştereanu, "Eu când vreau să fluier, fluier"

Premiul Special - Zoltan Szabo

Premiul pentru întreaga activitate - Anuşavan Salamanian

Premiului pentru întreaga carieră - Ion Besoiu

trofeul Asociaţiei Directorilor de Imagine din România - Vivi Drăgan Vasile

Cel mai bun film european "Panglica Albă", în regia lui Michael Haneke.

Şi la kilogram, mai avem şi Premiul Special ProCinema (acordat celui mai popular film românesc difuzat în 2010, votat de vizitatorii site-ului procinema) Seriei Brigada Diverse (B.D.). - probabil inventat ca să convingă lumea că această serie se reia la cererea telespectatorilor, ci nu pentru că e singura casetă pe care o mai au prin fişete televiziunile noastre. Premiul Special MTV pentru Cel mai bun Sărut, a fost votat de MTV-işti, şi a implicat gurile lui Vincent Regan şi Amy Hayes, în filmul Eva (???!!!). Că doar trebuie să mănânce şi gura lor de sponsori ceva (reclamă şi notorietate, etichete lipite pe statuete).