joi, 31 martie 2011

hardcore cinema. Aurora


Cristi Puiu e arogant. Din start, te cheamă la un film al cărui nume e o referinţă cinematografică. Asta, dacă te-ai informat sau ai fost informat în prealabil că titlul Aurora este o trimitere la filmul, mai putin celebru decât Nosferatu,  al lui F.W. Murnau: Sunrise: A Song of Two Humans (1927). (pe you tube, il puteţi vedea în întregime, probabil e deja în domeniu public). Dacă nu ştii, ajungi să te întrebi pe la jumătatea filmului cine dracu e Aurora asta, că pe nimeni nu o cheamă Aurora, şi nici vreo referinţă la efectul boreal nu se întrezăreşte. Regizorul te pune clar într-o poziţie de inferioritate, puţin probabil să fi văzut filmul înainte.

Apoi e arogant în personajul interpretat. Cred că nu am vazut in cinematograful românesc un personaj principal atît de autentic antipatic. Viorel, protagonistul, e genul acela de personaj, care şi când vrea să fie comunicativ te tratează din spatele unei siguranţe şi detaşări impersonale, care nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume, indiferent la păstrarea aparenţelor, cinic, lucid, încrâncenat şi, din păcate pentru cei care îl ascultă, inteligent. Spun din păcate pentru că frazele sale sunt coreente, juste şi nu lasă loc de replică. Ca atunci când îl pune la punct pe amantul mamei sale, care ii umblase printre lucruri, şi prin câteva vorbe taie orice tentativa a acestuia, mai mult sau mai puţin linguşitor-prietenoasă, de a şi-l apropia. Este colegul caruia ai vrea sa-i dai, de fiecare dată cand vorbeşte cu tine, câteva palme. Doar aşa, că e călcător pe nervi. Chiar când spune lucruri corecte, adevarate, precum atunci când ii cere unui coleg de servici înapoi nişte bani împrumutaţi, bani pe care colegul tot amânase să-i restituie. Toţi cei din jurul lui se feresc de el, colegele fostei soţii la propriu încerca să se ascundă. Golul din jurul lui este şi de el întreţinut, dar este creat de cei care alunecă pe lângă el. Viorel interacţionează de-a lungul celor 3 ore cu circa 20 de oameni, şi singurii care îl tratează cu prietenie sau caldură sunt un coleg de fabrică şi mama lui. Restul (chiar şi fata lui) îl privesc defensivi, suspicioşi şi mereu în gardă. E imposibil de spus/presupus dacă şi înaintea divorţului avea aceeaşi atitudine sau starea sa este consecinţa unui divorţ traumatizant.

ok. care e povestea: urmarim, 30 de ore comprimate in 3 - (durata reala a filmului, deci cam 10% din total şi peste 20% dacă ţinem cont că personajul mai trage un somn de vreo opt ore) -, un inginer care se pregăteşte să comită nişte crime, patru la numar: fosta soţie, socrul, avocatul soţiei şi încă o femeie. Pregătirea crimelor nu are nimic de-a face cu baletul ingenios al asasinului platit, ci e mai degrabă periplul unui bucureştean însingurat şi prins totuşi în anumite obligaţii sociale cărora nu le (mai) înţelege rostul. După ce comite brutalele fapte se predă poliţiei, justificând crimele comise ca o consecinţă a divorţului. Nu e un spoiler în toată putrerea cuvântului, pentru că nu aici este miza filmului, în crescendo-ul deznodământului. De altfel şi regizorul nu se fereşte să vândă povestea, cum de regulă se întâmplă cu: ”nu spun mai multe, mergeţi să vedeţi filmul...”. Miza este recompunera acesti atrocităţi cu o naturaleţe înspăimântătoare. Înspăimântătoare pentru că, în general realitatea cotidiană nu poate fi decât accidental artistică şi în niciun caz, deconectantă. Inclusiv filmul pastrează cantitatea de semnificaţii a cotidianului în acelaşi dozaj. Sunt acolo unde le cauţi si îţi sar în ochi, nu sunt, oricât de mult ai vrea să le vezi într-o clipa de tăcere a cuiva care fumează o ţigare şi atât.

Da, e arogant Puiu în modul în care îşi permite, astăzi într-un cinematograf al raff-urilor si decupajelor videoclip, să înceapă un film cu cineva care fumează in timp real o ţigară. Şi atât. E arogant în modul în care are curaj ca din când în când să-şi trimita personajele în camere intunecoase şi fară nicio lumină şi să pastreze ecranul negru aproape un minut. E arogant când Viorel se pregăteşte, repetând pentru crimă, să tragă un glonţ şi o face cîteva minute la sfârşitul cărora detunătura armei este surprinzătoare şi izbăvitoare după atâta aştptare. E arogant atunci când se castinghează în rolul principal. Şi aici o mai lungă paranteză, actorul Puiu e surprinzător de stăpîn pe sine, - mulţi critici chiar superlaudativi cu prestaţia sa. Personal găsesc că sunt momente în care pierde camera, şi că, dacă ar fi fost un actor profesionist filmul s-ar mai fi ridicat cu o notă. Probabil miza era prea mare ca un actor să joace pe delături şi probabil Puiu a preferat să nu rişte. Exemplul fericit care îmi tot vine în minte este Andras Hathazi din Morgen. Care reuşeşte să ţină un film. Pe de altă parte in voce, Puiu joaca impecabil. Modulaţiile sale, accentele, pauzele şi accelerările vorbirii sale sunt atât de naturale şi de acolo, încât pun multă carne pe personaj. Probabil că un mare regizor este cel care, obosit să aibă grijă şi de aia, şi de aia, prefera să nu se consume jucând, ci doar, pe platou, să işi opreasca actorii, atunci când o iau razna, şi să le dea ritmul jocului rostindu-le perfect intonaţia replicii.

E arogant când propune un film atît de personal. În care este evident ca autorul testează limite. Ale timpului cinematografic, ale perspectivei, ale ritmului, ale obscurităţii narative coerente (ştiu, e un oximoron cam forţat, dar e corect din punctul meu de vedere). Ale nervilor şi răbdării spectatorilor.

Două schimbări de premiză care nu cred că sunt laudative: personal am văzut filmul în sala de cinematograf. Cu sinceritate mărturisesc că la o copie pe dvd nu cred ca aş fi rezistat tentaţiei de pe repede înainte. A doua schimbare de perspectivă: dacă acest film ar fi fost realizat de un debutant, nu de un regizor consacrat, ar mai fi avut parte de aceeşi straduită si atentă percepţie critică din partea tuturor (am citit cam ce s-a scris despre film şi suma e cu +)? Sau ar fi fost expediat la ”e ceva interesant, dar nu cred mai prinde vreun buget pe mână vreodată şi nici pe mine în sală”. 

E arogant sau curajos, nu ştiu cum este de fapt corect.

E arogant pentru că această perspectivă filmică nu este repetabilă. Chiar nu văd cum ar putea Puiu sau altcineva nu contează, să facă un film în aceeaşi cheie stilistică.
E curjos pentru că a demonstra că poţi să faci un film astfel este un pariu în primul rând cu tine însuţi şi riscurile să dai greş sunt mari. Şi spre deosebire de filmul de producător nu ai pe cine să dai vina.

Cât de bine i-a ieşit e greu de dat un verdict. În timpul vizionării nu mi-a placut. Era cu nu. Însă, după ce s-au aprins luminile, flmul a reverberat şi a început să-mi placă şi să-i găsesc virtuţi. Din punctul acesta de vedere Puiu şi-a îndeplinit scopul artistic, un film care să te incite, care să te pună în faţă cu întrebări şi nedumeriri. Modul în care să utilizeze timpul cinematografic nu ca pe un suport al naraţiuni ci ca pe un spaţiu acordat reflexiei, întrebarilor şi răspunsurilor. Uneori întrebările acestea pot fi incomode (cum ar fi cea pus de CTP cu ”domne e fumator sau se preface” întrebare pe care recunosc că şi eu mi-am pus-o înainte de a vedea comentariul editorialistului; şi la fel ca acesta şi eu cred că e o scăpare - un fumător şi-ar fi aprins o ţigară în decompresia după crimă sau barba nerasă cam diferită ca lungime uneori), dar ăsta este riscul când laşi prea mult timp de analiză pe cadru, neanimând absolut nimic, spectatorului cârcotaş.


Nu e genul meu de cinematograf. El vine undeva din Cassavetes si Haneke, care la fel nu prea sunt pe gustul meu, prea imobili, prea împotriva poveştii şi a farmecului filmic. Nu e niciun fel de seducţie in genul acesta de film, din păcate nicio seducţie a ideilor, metaforelor şi simbolurilor. Însă e o perspectivă coerentă, interesantă, şi pentru cei care vor hardcore cinema e un must. Pentru cei care vor poveste, emoţie, să uite trei ore de cotidian mai bine să se abţină.



vara asta: 5 (pentru cinefili)
după douăzeci de ani: 7

agenda aprilie

Pentru cinefilii catolici cinematograful românesc va pune mari probleme legate de cronologie. Când va fi consemnată data de naştere a filmului? Cînd e terminat în masa de montaj, când e arătat prima data la vreun festival (unde e musai să ia premii, că acum dacă ai făcut un film românesc şi nu ai premii pe-afară eşti nul), sau când când rulează pe marele ecran, lansat la o premieră cu rochii de seară, cu realizatorii pe scenă care povestesc anecdote de la filmare şi toţi se felicită cu invidie în glas? Şi îşi trăieşte scurta carieră de sală, adunând cu greu cîteva mii de dolari, cât să scoata, din cinematografele româneşti, banii pe trei zile de catering pe platou.


Aurora, evident, intră la categoria aceasta, dar nu numai (a scos capul in 2010, lansat în cinematografe în 2011). Există din ce-am aflat vreo 2-3 filme româneşti terminate care aşteaptă distribuţia, iar în aprilie se lansează şi Periferic. Film de debut, de anul trecut prezentat în festivaluri, aşa că aşteptările nu sunt mari şi tocmai de aceea, surprizele pot fi plăcute. Pleacă din start cu ceva premii pe afară  şi cu cronici bune acolo unde a festivalat. Nu judec nimic după promo, spun doar că îmi place grafica aceea cu Bucureştiul filmat de sus. De fapt, mă tot întrebam de ce nimeni nu utilizează, aşa, acolo, la cadrele de legat atmosfera şi dat dimensiune epică poveştii, atât de uzitatul cadru american cu oraşul văzut de sus, in mersul lin al elicopterului -God view -, cadrul acela care apare negreşit in 90% din blockbustere. De altfel regizorul şi-a făcut studiile de film în America, şi probabil de-aia ştie.

Şi că tot sunt la capitolul de dat youtube, să nu uităm că 6-10 Aprilie, la Bucureşti festivalulul de scurt metraj NexT, ajuns la a cincea ediţie. În general net-ul accidenteză grav industria lungmetrajului şi mortal industria scurtmetrajului, că cine mai dă bani să fie în sala la filme care o să fie peste câteva luni urcate pe youtube sau vimeo. Pentru amatorii de gen şi socializare, iata promo-ul, care mie îmi cam miroase a Branea style.





miercuri, 30 martie 2011

viaţa bate filmul. caranfil

"Eu am urmat până la vârsta de 13 ani cursuri de pian, dar am renunţat pentru că profesorilor li se părea că am talent şi îmi cereau să muncesc prea mult pentru gustul meu. (Apropo, primul meu profesor de pian a fost Octavian Nemescu, tatăl lui Cristi Nemescu, iar al doilea – Elena Toncu, mama lui Andrei Toncu. Ce scenarii ciudate mai scrie şi viaţa!)"

premiile gopo. update.

În editorialul de azi, domnul CTP a fost rău-rău cu cei 400 de votanţi care au lasat pe dinafară Morgen, i-a tras tare de urechi. Deh, stilul inconfundabil al criticului.


M-am uitat şi eu pe lista lor, şi m-a amuzat că Mirela Oprişor era pe acolo. Ea cu cine o fi votat la rol principal feminin? S-o fi recuzat, o fi câştigat categoria cu un singur vot în plus?


Trecând aşa fugitiv peste numele celor 400 de votanţi de la premiile Gopo, mi-a sărit în ochi un nou, cel puţin pentru mine, barbarism de jargon în industria filmului. Există ceva personaje care au trecut pe cartea de vizită la meserie/funţie titulatura de exploatant. Cred că e de prisos să spun că dex-ul n-a auzit de termen, aşa că nu trebuie să mă simt prea prost. Cu ceva străduinţă de a trece peste link-urile nerelevante, zeul google m-a ajutat să înţeleg că, probabil dacă nu greşesc, meseria în sine are legatură cu difuzarea filmelor. Mai simpatic este când începi cu declinările, şi cu verbizarea. Adica un exploatant ce face? Păi trebuie că exploatează. Mai mult ca sigur că oamenii aştia o să fie urmatoarea ţintă a celor de la criticatac. Care, pe bună dreptate, vor şterge pe jos cu ei.


Probabil că, pentru singurul meu cititor de până acum, par obsedat de chestiile astea cu premii. Sper să nu denote ceva frustrări reprimate tematica, n-am avut nicio legatură cu ele. Că am vorbit până acum  numai de Oscar, de Gopo, etc. Ce să fac eu însă, dacă tocmai acum în martie am început să scriu despre cinema, şi se stie, martie e lună cu premii. Ok, reiau subiectul in mai că o sa vină TIFF-ul si Cannes-ul, e drept, în ordine inversă.

marți, 29 martie 2011

premiile Gopo. Oscar, frate

La noi e deja ca in America. Avem profesioniştii aka Uniunea care dă premiile lor, ceva a la Globul de Aur, mai iute ca să ia faţa celor care apar la PROtv, şi, după, industria (adică cei care nu prea stau prin comitete, comiţii, catedre şi manuale de istorie, ci mănâncă o pâine din film, astăzi), cu Gopo (precum ne zice google translate la Oscar, mai nou :) )care se străduie să presare peste decernări cu mult glamour. Glamour, natural, implică Bucurenci, Cabral, Solcanu şi toată şleahta de vedete Pro, scoase la defilare in dulcea tradiţie a trustului care ştie să transforme pr-ul într-o lume de noi şi vedetele noastre, de fiecare dată când se asociază la ceva.

Mai e un loc în care premiile Gopo seamănă cu Oscarul. La fel ca la Acedemia americană (pentru amatorii de statistici, poveşti cu premii şi matematică mergeţi la link-ul acesta care tare bine explică), Premiile Gopo sunt votate de 400 de oameni din lumea filmului şi numarate de PricewaterhouseCoopers, pentru ca secretul şi suspansul să se păstreze. Lista votanţilor se află şi ea, transparent pe premiilegopo.
Mai jos premiile pentru cei cărora le e greu să găsescă ordonată lista, pentru că mai nou, ca organizator se poartă să dai comunicate sprinţare care să conţină şi o mică dare de seamă reportericească, în loc de listă. Probabil ca jurnaliştii să nu poată da copy/paste, ceea ce se şi cunoaşte pentru că Hotnews nu a preluat ştirea.
Altfel premiilegopo.ro, luaţi cu încredere, sunt şi poze de la gală.

Ca o părere generală, par puţin mai echilibrate, şi cel puţin din punctul meu de vedere repară nedreptatea făcută acum mai puţin de o lună Mirelei Oprişor. Şi uite că în cazul de faţă au găsit şi pe cineva care să merite un premiu pentru rol secundar masculin, nu ca ceilalţi. Poate că le-a rămas material de premii, pentru că nu i-au mai dat nimic lui Dan Chişu. Totuşi e greu, la sfârşitul unui an ca 2010 să nu laşi pe dinafară filme bune - de ex. Morgen-ul mult premiat aici nu apare deloc - însă readuce în atenţie două filme peste care parcă s-a trecut prea uşor: Nuntă în Basarabia şi Caravana Cinematografică.



Cel mai bun film - "Eu când vreau să fluier, fluier", de Florin Şerban
Regie - Florin Şerban pentru "Eu când vreau să fluier, fluier"
Rol principal feminin - Mirela Oprişor  “Marţi, după Crăciun
Rol principal masculin - Victor Rebengiuc "Medalia de onoare"
Rol secundar feminin - Clara Vodă "Eu când vreau să fluier, fluier "
Rol secundar masculin - Bogdan DumitrachePortretul Luptătorului la Tinereţe”
Imagine – Liviu Marghidan pentru Portretul Luptătorului la Tinereţe
Scenariu - Tudor Voican pentru "Medalia de onoare"
Montaj – Dana Bunescu pentru "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"
Scenografie - Cristian Niculescu pentru "Caravana Cinematografică "
Costume - Viorica Petrovici pentru "Caravana Cinematografică "
Sunet - Thomas Hunt, Andreas Franck, Florin Tăbăcaru şi Gelu Costache pentru "Eu când vreau să fluier, fluier"
Documentar: "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu" de Andrei Ujică
Scurtmetraj: Colivia, regizat de Adrian Sitaru


Alte premii:
Cel mai bun Film de Debut, dar şi Premiul Publicului – peste 55.800 de bilete vândute - "Eu când vreau să fluier, fluier", de Florin Şerban.
Tânără Speranţă  - George Piştereanu, "Eu când vreau să fluier, fluier"
Premiul Special - Zoltan Szabo
Premiul pentru întreaga activitate - Anuşavan Salamanian
Premiului pentru întreaga carieră - Ion Besoiu
trofeul Asociaţiei Directorilor de Imagine din România - Vivi Drăgan Vasile
Cel mai bun film european "Panglica Albă", în regia lui Michael Haneke.

Şi la kilogram, mai avem şi Premiul Special ProCinema (acordat celui mai popular film românesc difuzat în 2010, votat de vizitatorii site-ului procinema) Seriei Brigada Diverse (B.D.). - probabil inventat ca să convingă lumea că această serie se reia la cererea telespectatorilor, ci nu pentru că e singura casetă pe care o mai au prin fişete televiziunile noastre. Premiul Special MTV pentru Cel mai bun Sărut, a fost votat de MTV-işti, şi a implicat gurile lui Vincent Regan şi Amy Hayes, în filmul Eva (???!!!). Că doar trebuie să mănânce şi gura lor de sponsori ceva (reclamă şi notorietate, etichete lipite pe statuete).


luni, 28 martie 2011

premise şi concluzii. Aurora

Nu poţi să te duci la un film de-al lui Cristi Puiu fară să ţii cont de anumite lucruri din start.

Nu oricine devine Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor. Ştiu, la noi distincţiile se dau la generali torţionari, la tot felul de liste de nume. nici la ei probabil că n-or fi lucrurile cele mai pe valoare, totuşi nu cred că e chiar ca la noi. o distincţie de calibrul acesta e o distincţie.

Cinematograful românesc se împarte în două: înainte de Cristi Puiu, şi după Cristi Puiu - Alex Leo Şerban. O sentinţă tare, poate prea tare, poţi fi sau nu de acord cu ea. Doar ca ALS nu e genul de critic plezirist si generos cu laudele, în special aruncate conaţionalilor. Personal sunt oarecum de acord cu sentinţa. Doar cu nişte mici corecţii. S-a nimerit să fie Cristi Puiu cel care a statutat, plin de curaj, cu multa personalitate, cu talent si noroc, o stare de spirit caracteristica tinerei generaţii de cineaşti. O stare de spirit comună. Elemente premergatoare pot fi găsite şi la alţii, înainte de Moartea domnului Lăzărescu. Poate o să revin şi o să scriu şi respectiv o să-mi argumentez altădată, mai pe larg, teoria mea hegeliană (în sensul conştiintei istorice) legată de noul cinematograf românesc. Una peste alta, faptele sunt fapte, şi Moartea... este un reper.

Filmul Aurora, aflat acum în a treia săptămână de viaţă în cinematografele patriei, a beneficiat de multe buzdugane care să crească miza: premiera la Cannes, premieră la TIFF, avampremiere pentru iniţiaţi în cercuri de apropiaţi. În urma cărora apar verdicte:
- o mare plictiseală
- durează trei ore, greu de suportat. E drept ca până şi regizorul însuşi, speriat de propriul lui curaj artistic, s-a simţit obligat să pună lumea în gardă, la prezentările publice avertizând lumea să se ducă la toaletă, sa aibă ceva de băut.
- o capodoperă (cel mai fervent admirator Gorzo), sau cel puţin un mare film (CTP). Criticii, până şi cei rezervaţi, au fost prudenţi în a zice ceva de rău.
- cronicile subiective ale spectatorului obişnuit îl distrug, de regulă cantonându-se la primul argument: ca 3 ore în care nu se întămpla ceva sunt greu de suportat.

Concuzii? Păi cam toată lumea are dreptate. Iar publicul spectator pare să fi fost avertizat. În 3 săptămâni filmul a strâns puţin peste 3.000 de spectatori şi probabil ca nu va depaşi 5.000 în scurta cariera de proiecţii. Departe de cei 10.000, prag care, în opinia mea, pentru piaţa spectatorilor de cinematograf autohton reprezintă un veritabil succes de public.


bref

bref: o pauză de început, dă un aer mai temeinic lucrurilor. nu?

bref: am vazut, ziliele trecute, la televizor parcă, un documentar medical care avansa teza conform căreia boala/stopul cardiac sunt modalităţi ale organismului de a lua o pauză de la activităţiile zilnice. adică, dacă tu nu şi nu, vrei să munceşti, să nu dormi, să nu faci nicio pauză deşi trupul tău o cere, el se supară şi o ia singur. din punctul meu de vedere nu o să mor niciodată de stop cardiac. sunt un maestru absolut al pauzelor lungi şi dese.

bref: uneori chiar e greu să gândeşti. pur şi simplu nu ai nimic de spus, sau daca ai ceva de spus e plat şi lipsit de relevanţă. întrebarea care se naşte este dacă e normal sau trebuie să te îngrijorezi? sau trebuie doar să cobori ştacheta.

bref: când nu ai chef să gândeşti, te salvează în proprii tai ochi munca fizică. e un moment bun să-ţi petreci ziua strângând şuruburi. neplăcut este când le-ai terminat pe toate de strâns şi nu ţi-ai revenit.


bref: B.t.B.

vineri, 11 martie 2011

viaţa bate filmul

tot scriu, sau încerc să scriu, despre Aurora lui Puiu.

însa nu ma pot opri să divaghez şi să constat că filmul catastrofă, astăzi, într-o lume plină de camere de filmat, ia o lecţie bună de la realitate.


snuff, aş putea spune. doar că nu e ilegal. imoral?


miercuri, 9 martie 2011

premiile Uniunii Cineaştilor 2010. update, şi ca să mă laud


am vazut mai adineauri că întradevăr premiul pentru rol secundar masculin nu s-a acordat. când am scris, precizările din introducerea materialului nu erau încă postate.
(înteleg că nu mai era material de statuete, probabil că nu a mai ramas de la Chişu, care l-a consumat pe tot.)

ştim, peste tot premiile astea sunt un mare joc de culise, relaţii, interese şi de orgolii. însă toate astea se ascund cu profesionalism şi cu zâmbetul pe buze. doar la noi, ăştia nici nu ştiu să se prefacă. şi să se comporte normal. adică minte multă şi tare greu e să livrezi nişte premii în formula completă?


bref: la citirea mai atentă a laureaţilor, am constatat că am un unchi (fie, recunosc, e unchi doar prin alianţă) care e pe listă. nu am scris de el, că nu-mi plac nepotismele.

premiile Uniunii Cineaştilor 2010. nedumeriri


în primul rand, hotnews a luat faţa uniunii cu lista premiilor. desi mi s-ar fi părut elegant sa vă trimit la siteul Uniunii, iată că acolo nu sunt încă afişate. Şi de altfel pare aşa prăfuit siteul ăla, cel puţin pe prima pagină, n-am săpat mai adânc, că ai spune că e al uniunii pensionarilor care au luptat în cel de-al doilea război mondial.

premiile sunt:


Palmaresul Premiilor Uniunii Cineastilor pe anul 2010


Lungmetraj

Trofeul UCIN si Marele Premiu - "Morgen", de Marian Crisan

Regie - Calin Peter Netzer pentru "Medalia de onoare"

Imagine - Tudor Mircea pentru "Morgen"

Scenariu - Tudor Voican pentru "Medalia de onoare"

Rol principal feminin - Camelia Zorlescu ("Medalia de onoare")

Rol principal masculin - Victor Rebengiuc ("Medalia de onoare")

Rol secundar feminin - Ileana Cernat ("Felicia, inainte de toate")

Scenografie - Alexandra Ungureanu pentru "Medalia de onoare" si "Morgen"

Montaj - Catalin F. Cristutiu pentru "Medalia de onoare" si "Eu cand vreau sa fluier, fluier"

Opera Prima - "Eu cand vreau sa fluier, fluier" de Florin Serban

Premiu Special - George Pistereanu pentru "Eu cand vreau sa fluier, fluier"

Cel mai bun documentar lungmetraj - "Kapitalism - reteta noastra secreta"

Film experimental - "Websitestory" de Dan Chisu

Carte de cinema - "Determinari estetice ale imaginii de film" de Mircea Bunescu

Mentiuni: - Diana Gusca pentru "Websitestory"

- Gheorghe Dinu pentru "Padurea corbilor"

- Constantin Florescu pentru "Nunta in Basarabia"

Juriu lungmetraj: Irina Margareta Nistor

Carmen Galin

Eva Sirbu

Melania Oproiu

Stefan Antonescu

Stere Gulea

Petre Margineanu

Viorel Sergovici

Stefan Velniciuc




Scurtmetraj

Premiu Special - "Nu uitati lumea uitata - Oamenii Deltei" de Elena Dinu

Film documentar de scurtmetraj - "Cornelia Pillat - Portret de familie" de Roxana Chirita

Film TV - "Olareasa de la Vama Sarii" de Tudor Chirila

Imagine - Mugur Nedelescu pentru "Poezia visului"

Montaj - Sebastian Chelu pentru "Cornelia Pillat - Portret de familie" ai "A demasca, demascare"

Premiu scurtmetraj fictiune - "Colivia" de Adrian Sitaru

Interpretare masculina - Adrian Titieni pentru "Colivia" si "Lord" de Adrian Sitaru

Interpretare feminina - Ozana Oancea pentru "Captivi de Craciun" de Iulia Rugina

Animatie - Ion Octavian Frecea pentru "Fresca - Blestemul lui Dragulea"

Juriu: Laurentiu Damian

Dana Duma

Monica Ghiuta

Ioana Popescu

Alexei Gubenco

Calin Stanculescu

Ilie Valentin



Pe scurt, o bătalie între două filme, terminată la egalitate, însă care nu a mai permis să se vadă in planul doi nimic, sau aproape nimic. Plus nişte reverenţe filmului care ne-a adus un mare premiu pe afară, precum şi unuia care a reuşit să facă facă din nimic, fară nimic (adică fără actori , cu două-trei exceptii , fără scenariu, fără imagine, fără scenografie) un lung metraj.

Prima nedumerire. Cine este fericitul câştigător al premiului pentru rol secundar masculin? Sau anul acesta nu s-a acordat, că nu au fost destule filme (erau vremuri când pe premiile astea se bateau 3,4 filme :) )? sau s-a pierdut la copy+paste? La ei, nu la mine. Şi nici la alţii n-am văzut, că eu am tot căutat pe Zeul google să găsesc lista completă, şi numai la ei am găsit momentan ştirea.


A doua: unde este Mirela Oprişor, pentru rolul din Marţi după Crăciun? Nu vorbesc de filmul în sine, care nu reuşeste să prindă nimic, şi o fac şi pentru că am o restanţă, nu am apucat să vad Medalia de onoare. Însă legat de rolul principal feminin, mi-e tare greu să cred că cineva poate să bată performanţa Mirelei, care prin prestaţia ei ţine un film în picioare şi ceea ce pare a fi un film mediocru (până la un moment dat al desfăşurării acţiunii) este după mine filmul anului trecut. M-aş bucura să revin cu o mea culpa după ce vad şi filmul lui Calin Peter Netzer, dar mi-e greu să cred.


Juma de nedumerire: mi-a placut tare mult Morgen-ul lui Crişan, însă îi reproşez nişte scapări. Şi sunt cel puţin alte două filme anul trecut care nu au scăpari - cel puţin la fel de mari. Însă aerul proaspăt al lui Morgen, puterea de a transforma o poveste românească într-un film caruia nu i-ai ghici geografia daca nu ai fi de pe continentul acesta şi nu prea ai deschis cartea pe la şcoală, sunt argumente serioase pentru acest film. Din punctul meu de vedere sunt cel puţin trei (dacă nu patru) filme româneşti realizate anul trecut între care numai subiectivitatea poate stabili ierarhii, iar Morgen se numără printre ele. De fapt, şi aici acord o circumstanţă atenuantă juriului, anul trecut a fost un an absolut excepţional pentru filmele autohtone. După mine cel mai bun an al cinematografiei din epoca post-ceauşescu. Nu neaparat prin performanţe individuale (au fost filme mult mai mari în anii anteriori), cât prin faptul ca au fost multe premiere şi toate filme solide, mai mult sau mai puţin cu succes de public, însă filme care se vor vedea cu placere (şi se va mai vorbi despre ele) mulţi ani de acum încolo.


Ar mai fi ceva nedumeriri mici, micuţe, dar care poate sunt răutăţi, nu nedumeriri.


Însă nu pot să trec peste filmul de două ori aflat pe lista câştigătorilor, fenomenalul, marele, de nepovestitul Websitestory. Departe de mine de a fi un purist, îl admir pe Dan Chişu pentru noşalanţa cu care a facut un film. Cum s-a zbatut el pentru bani, cât a muncit la film. Chiar ştiu foarte bine ce greu este sa ajungi să termini şi proiectezi un film, indiferent cât de reuşit este. Şi faptul că sunt oameni care se zbat şi reuşesc, jos pălaria. Şi mi-a plăcut şi că a incercat să facă un film proaspăt, modern, cu poveşti urbane, cu intriga trtepidantă, cu probleme şi personaje de pe strada şi din viaţa de astăzi a Bucureştiului. Că nu i-a ieşit, asta e, nu o fi primul care a făcut (cu banii statului) un film prost. El măcar are bunul simţ să nu spună că a vrut să facă artă şi că noi nu-l înţelegem. Totuşi, mi-e tare greu să inţeleg cum a reuşit să triumfe şi să-şi pună în palmares un premiu?
Singurul lucru pe care il admir la juriu în această chestiune este imaginaţia, originalitatea şi spontaneitatea de a inventa aceasta categorie: film experimental. huhahahu, tare.

vineri, 4 martie 2011

oscar 2011



Prima dată m-am suparat îngrozitor la decernarea premiilor Oscar in 1998. Era cred ca pentru prima data cand vazusem cele două mari favorite înainte de decernare. Pentru cei cărora memoria le joaca feste, si le e lene de clik-wiki, se bateau de la egal la egal LA Confidential si Titanic. Durerea din sezut la vizionarea in sala de cinematograf a filmului acela nu o sa o uit in veci, si, fara a-i nega anumite merite absolut evidente (printre care, stralucitoarea campanie de marketing), Titanicul mi se părea, pentru oricine înzestrat cu oarecare bunsimţ artistic, o mare plictisoşenie, plată, plină de locuri comune, lungită ca o peltea şi mă aşteptam ca şi oamenii educaţi din lumea filmului de la Academia care voteza să vadă acelaşi lucru ca şi mine. Ştiam aplecarea catre comercial, mica slabiciune scuzabilă a acestora, şi cu atât mai mult mi se parea ca LA Confidential indeplineşte toate criteriile: un scenariu beton (de altfel pe acesta, la categoria scenariu adaptat, l-a obtinut), ritm, personaje, actori buni (care au şi făcut carieră plecând de aici, gen Russell Crow), decoruri, univers plauzibil si o căruţă de alte calităţi. (parerea mea de astăzi e aceeaşi, LA Confidential revăzut e la fel de incitant, la Titanic n-am rezistat mai mult de câteva secvente). Pentru cine are memoria buna nu e o noutate, în acea luptă (inegală din punctul meu de vedere) mi-a pierdut favoritul. Am luat-o ca pe un afront personal şi cîtiva ani m-am multumit sa înregistrez, post-factum, cine este invingatorul. Ca să nu mai am deziluzii.

Încetul cu încetul, am şi inceput sa mai imbătrânesc şi să nu mă mai supăr din nimicuri, mi-am reîntors privirea către această simpatica afacere. Să imi dau seama ca farmecul ei constă în capacitatea de a stârni atâtea pasiuni, pronosticuri, nopti nedormite (pentru cei de pe continentul nostru). Să îmi dau seama că, pe lânga compromisurile industriei, lista este de fapt un reper al unui an cinematografic si al trendurilor. În general al trendurilor care se sfârşesc şi premiul vine, omagial, să le celebreze apusul. Dar si al trendurilor care se nasc - astea de regulă se văd în nominalizările de actori. Cum de altfel, anul acesta, nominalizarea lui Jennifer Lawrence, pentru rolul din Winter's Bone, ma face să spun ca în urmatorii 2-3 ani ea va fi aleasa multor producatori de filme cu bugete sănătoase, reţete sigure şi marketing solid (deja e castingată într-un sequel X-Men). Să mi se pară chiar simpatic modul in care premiile reuşesc să surprindă (poanta de anul trecut -bătălia cuplului Cameron/ doamna ex-Cameron - chiar a fost bună) prin capacitatea lor de a răsturna pronosticuri, de a premia cu evidentă şi impertinentă nedreptate pe cei slabi în dauna celor performanţi, pentru, deja, obişnuinţa de a acorda premiile compensatorii (cele în care se repară o nedreptate din anii anteriori, născând o alta care va prelungi lanţul compromisurilor), de transparenţa cu care se întrevade in lista câştigătorilor lobby-ul marilor studiouri. Pentru orice producator de film premiile respective sunt o g
ăină cu ouă de aur, pentru că adăugarea pe afişul filmului sau coperta DVD-ului a prestigioasei cunue de lauri si a specificaţiei winner, inseamnă câteva zeci de milioane bune în plus.

Surprizele apar tocmai pentru că jocul vizibil al intereselor este evident şi de multe ori, în ciuda aştept
ărilor, premiile se duc unde trebuie (e drept ca şi aici e o chestiune de gusturi, însa nu de valoare). Melanjul acesta, în care toţi rămân cu un gust amar pentru eşecul anumitor favoriţi, dar si bucuroşi pentru alţi favoriţi mai norocoşi, e reţeta succesului.

Peste acest ingredient principal se mai toarn
ă mult glamour, cu rochii si coafuri în prim plan, poante mai mult sau mai puţin scremute la prezentari, acolo unde răutăţiile fac deliciul, precum şi puterea Hollywood-ului de a-şi impune filmele şi star sistemul astfel încât toata lumea să se uite la aceleaşi filme şi să fie îndragostită de aceeaşi actori.

Premiile Oscar 2011 nu mi-au înselat aşteptarile.