scuze. post glumet paranoic

toata viata am stricat lucruri.

cand eram mic, si intr-un grup de prieteni ne luam toti aceeasi jucarie, a mea se strica prima. ale celorlati era ca noi, inca.

intotdeauna reusesc sa iau prin surprindere orice inginer proiectant si sa inventez modalitati pline de fantezie combinata cu neatentie in a testa limite de functionalitate.

sunt atehnic in utilizare si precis ingineresc in stricare.

de aceea ma banuiesc pe mine ca, zilele trecute cand tot butonam si imi pierdeam insemnari, de fapt prin combinatii de clilkuri am stricat aceasta platforma. iar zilele acestea inginerii goagle, dupa mine au reparat.

asa ca imi cer scuze blogarilor blogspot.

si le dau sfatul sa faca si ei ce am facut eu. sa se bucure de o bine nemeritata vacanta.


LE: pentru cei care nu stiu, in ultimele 3 zile platforma blogger nu a fost functionala, nepermitind publicarea de postari de catre adminii blogurilor.

ştiri generaliste. internet şi cinematograf. cifre, că mie îmi plac cifrele

cronica pregătită la filmul polonez, care aştepta doar butonul cu publică, s-a dus... şi nu era salvată, sau s-a salvat peste ea nimicul paginii albe. ca să nu mi se facă rău de nervi, să scriem de ştiri, astea poate au mai mult noroc şi rămân.

toată lumea net-ului fierbe acum, după ce microsoft a anunţat că o să dea o grămadă de bani pe skype, mai precis 8,5 miliarde de dolari. aici 4 scurte despre mişcări din piaţa newmedia, pe prima, cea mai de impact tocmai am amintit-o.

însă vroiam să atrag atenţia asupra ştirii numărul 3: google, prin portalul youtube, lansează serviciul de închiriere online. busines făcut serios, cu acorduri deja negociate cu cei mai importanţi actori de pe piaţă marile studiouri Warner, Universal şi Sony. atunci când intră jucătorii cei mai grei pe o piaţă înseamnă că afacerea este deja coptă şi e timpul de scuturat pomii. cele mai afectate vor fi mai mult ca sigur industria de DVD-uri şi televiziunile, în special cele cu plată.

google tv, un proiect despre care toată lumea ştie că va exista într-o bună zi, dar nimeni nu ştie care este ziua aia şi nici cum va arăta acest tip de televiziune personalizată, setabilă în funcţie de preferinţele clientului, şi în orice caz cu (unele) servicii plătite, scoate capul la orizont. probabil că filosofia google va fi cea care va da preţurile: gratis un pachet de bază, superfiabil şi uşor de utilizat, şi orice floricică în plus pe bani, cu cît floricica este mai delicată cu atât mai scump va fi serviciul. şi după ce lucrurile se rutineză puţin, toate sit-urile care difuzează astăzi gratis (sau pirateză -adică cer sume simbolice care nu ajung la proprietarii de drepturi) nu vor mai putea fi găsite pe google. probabil că vor putea fi accesate dacă scrii în adress bar numele corect, însă pe motoarele oficiale nu vor mai exista. ar fi proşti să nu facă altfel, şi numai de prostie nu pot să-i suspectez pe cei de la google. piraţii au fost toleraţi până acum, şi în special cei care mai şi cer bani, pentru a deschide apetitul (şi portofelele) publicului. când, mental, gestul de a plăti este făcut, treaba ta de a culege potul cel mare devine mai uşoară.


a doua ştire importantă a dimineţii este faptul că, anul trecut, românii ( cum se spune în media oficială ha, ha, ha) au mers mai mult la cinematograf. creştere de la 5, 2 milioane de spectatori în 2009 la 6,5 milioane în 2010. e drept că această creştere e făcută doar din două filme: Avatar, şi Alice în ţara minunilor, primul aproape 900.000 de spectatori, al doilea aproape 250.000. două 3D, normal. din punct de vedere al sălilor, 3D-ul este mană cerească. fără această revoluţie tehnologică probabil că mai dispăreau jumătate dintre cinematografele din România.

statistica de care am amintit este dată de Observatorul European al Audiovizualului. Alte cifre interesante care mi-au atras atenţia:

• în 2010 în UE s-au produs 1203 filme de lung metraj (inclusiv documentare)
• piaţa cinematografelor în UE este de 6,45 miliarde euro (circa 8,5 USD), cea mai mare valoare atinsă până acum. în continuare America de Nord (Canada şi USA) sunt în faţă cu 10, 5 miliarde USD. (să comparăm în aceeaşi monedă.)
• în UE cota de piaţă a filmelor europene e încă foarte mică, 25,3%, tot americanii iau caimacul cu 68%. diferenţa probabil se duce la coreeni, indieni, ş.a.

istoria afişelor festivalului de la Cannes

Nu ştiu care îmi place cel mai mult. Şi sunt câteva care în mod sigur nu-mi plac.

Aici întreaga colecţie a afişelor festivalului de la Cannes. Ajuns anul acesta la a 64-a ediţie. De ramarcat că în 1981 nu au avut buget de afiş. Sau designerul nu a predat la timp propunerile, sau le-a plăcut cel de anul trecut şi nu s-au îndurat să renunţe la el; au schimbat anul şi numărul ediţiei şi l-au mai folosit încă o dată.

Pentru cei care studiază, o pagină interesantă de istorie a comunicării.

intraţi sub linie la cannes 2011

Săptămâna aceasta, miercuri 11 mai, la concurenţă cu Festivalul European de Film, începe mai celebrul festival de la Cannes.

Printre noutăţile de ultimă oră:

• lista competiţiei oficiale s-a lungit cu încă două filme. The Artist, film regizat de francezul Michel Hazanavicius şi This is not a film al iranienilor Jafar Panahi and Mojtaba Mirtahmas. Michele Hazanavicius este un autor destul de puţin vizibil şi fără un portofoliu notabil, însă Jafar Panahi a realizat filme bine primite cum ar fi The circle şi Offside, filme care urmăresc problemele femeilor în societatea iraniană.
• un alt iranian, Mohammad Rasoulof, intră în ce-a de-a doua competiţie, Un certain regard, cu filmul Good bye

De fapt, de la Mohammad Rasoulof şi Jafar Panahi am plecat cu această postare, pentru că cele două  participări vor da o notă politică festivalului. Ei sunt la ora actuală, se pare, arestaţi la domiciliu (cum probabil era pe vremuri Mircea Dinescu), şi aşteaptă judecarea recursului pe care l-au făcut în procesul care i-a condamnat la şase ani închisoare şi la douăzeci de ani interdicţie de exercitare a profesiei de regizor. Iar filmele care participă sunt semi-finalizate şi au fost făcute în regim de clandestinitate.

Semn că realizarea de filme este încă o profesie periculoasă pe anumite meleaguri şi mai ales când subiectul filmelor nu este confruntarea între zei, monştrii sau mafioţi nătângi.

partea bună a iniţiativei legislative de a se dubla toate filmele în româneşte

Da, da, nu râdeţi, această iniţiativă a avut şi o parte bună.

În ultimii ani, în România avem parte de o constantă socială care parcă face şi mai irespirabil aerul unei ţări în care de regulă lucrurile merg pe dos. Constanta: de cele mai multe ori ţara pare împărţită în două tabere duşmănoase care până şi la masa negocierilor urlă una la alta. Ca de exemplu băsişti versus antibăsişti; bugetari versus privaţi; tineri versus pensionari; proRoşia Montană versus anti Roşia Montană şi lista se poate lungi. Cultura dialogului şi a argumentării părea o chestiune inventată şi posibilă doar în literatura de specialitate. Pe forumuri, în media, argumente scrâşnite şi partizane. Inclusiv luările de poziţie neutre ajungeau să fie prin reacţii împinse intr-o tabără. Am eu o bănuială că şi ”serviciile” au avut un greu cuvânt în această chestiune. Serviciile precum şi structurile de manipulare/PR create de cei care lansează teme publice cu un evident interes politic sau financiar.

Ieri-alaltăieri, s-a trezit un ....  (puneţi voi în locul punctelor adjectivul injurios, la alegere) de parlamentar cu o iniţiativă tembelă. După mine, iniţiativa asta in mod cert a făcut-o de capul lui, probabil cu nişte prieteni la un suc s-o mai fi vorbit înainte. Dar n-a avut în spate nicio campanie manipulatorie de apărare, de ieşit cu argumente în faţă, de trolat atunci când argumentele sunt contrazise cu rigoare, de ieşit din clinci cu atacuri la persoană.

Ar fi inutil să repet toate argumentele contra, forumurile sunt pline şi nu aş putea să vin cu absolut nimic nou.

Da, partea bună a acestei iniţiative legislative este că a arătat după multă vreme o reacţie unitară a unei societăţi civile, cu argumente pertinente, fără atacuri şi injurii, cu mostre agreabile de umor de bună calitate. O reacţie care contrazice părerile preconcepute că ”românul e manelist”, e ”analfabet”, înjură în loc să aducă argumente. Atunci când PR-işti plătiţi şi care plătesc vectori de opinie sau joacă murdar nu sunt în piaţa cetăţii, avem instincte de societate sănătoasă.

Văzând astăzi că articolul, primul care a semnalat iniţiativa, a ajuns la 500 de comentarii, şi trecând peste ele şi văzând că, iată uimire, sunt pe aceeaşi parte, şi fără troli, văzând sutele de recţii rapide şi ferme în media şi pe bloguri, fără a fi panicarde sau apocaliptice, m-am simţit, cel puţin în această privinţă, ca şi cum aş fi în Cehia.

ieri a început festivalul filmului european

hint: dacă plouă serios în Bucureşti şi lumea iese greu din casă, şi sala rămâne pe jumătate goală, e deajuns să îţi iei o faţă serioasă, pălictisită, un aer de superioritate specific celui care se uită (până la capăt) la filme europene, şi să treci la intrare printre plasatoare fără să ai nevoie de invitaţie. eu aşa am făcut. probabil merge şi faţa de hipster care în timp ce intră dă pe cartea feţelor "acuma intru la festival. zic în 10 minute dacă merită să veniţi şi voi să prindeţi sfârşitul".

la faţa locului am aflat pe surse (care nu ştiu dacă sunt de încredere) că mai bune ar fi Casa rea - Polonia şi Bibliothèque Pascal - Ungaria. 

O divizie serioasă de filme din Moldova, pentru că ideea de film european nu se opreste la Comunitatea Europeană, ci se vrea a fi geografică. Din păcate, şi aşa se explică undeva calitatea filmelor din selecţie, filmele sunt propuse în general de ambasde. Adică nişte gigei care fac şi cultură pe lângă ce face un angajat de ambasadă. Probabil că astfel se ajunge la criteriul "care regizor trebuie sprijinit şi nu a mai luat o selecţie la un festival important? păi hai să-l punem pe listă să se plimbe şi filmulul lui."

M-a mai enervat încă o dată argumentul pe care l-a dat pe scenă realizatorul clipului de promovare al festivalului filmului Radu Munteanu: "el aşa îşi imaginează o lume ideală. o lume în care până şi fetele alea vorbesc despre filme bune". Mi se pare neplăcut că cineva îşi imaginează lumea ideală cu centuriste în prim-plan. Într-o lume ideală, ca să nu fiu bănuit de habotnicie puritanism exacerbat, vânzătoarele de plăceri ar trebui să aibă carte de muncă, asigurare de sănătate, şi multe alte drepturi. Sau o pleca din necesitatea personală de a avea despre ce să vorbească cu ele după?

Deşi festivalul se desfăşoară in mai multe oraşe, doar Bucureştiul are plăcerea de a putea vedea toate filmele din festival. Altfel după cum îţi e norocoul. Dacă eşti braşovean ai 13 şanse, ca timişorean doar 10, de exemplu.

În cadrul manifestării va avea loc premiera filmului documentar Metrobranding - o poveste de dragoste între oameni și obiecte de Ana Vlad şi Adi Voicu, produs de Madragora, casa de producţie a lui Aurora si Morgen, printre altele. O poveste depre mărcile care au făcut deliciul pieţei planificate din vremea defunctului regim: saltele Relaxa, tenişii Drăgăşani, bicicleta Pegas, ş.a. Premera în seara asta.

Aseară a mai fost un scurt metraj irlandez The crush, per total simpatic, chiar dacă forţat şi teleghidat pe alocuri. Un puşti pe la 7-8 ani se îndrăgosteşte de învăţătoarea lui şi intră într-o competiţie cu logodnicul acestia, mult mai apropiat de vârsta şi interesele învăţătoarei. Disputa se tranşează într-un duel cu pistoale pe terenul de handbal. Şi învingătorul, nu e greu de presupus, este tocmai cel mic. Aşa, de zâmbit dacă nu eşti răutăcios.

Despre filmul polonez din deschidere mai încolo, aici, când oi avea timp. Momentan titlul postului, titlu care, cred eu,  spune aproape totul. "Nimic esential. Essential Killing."

OOOO, NU, sper să nu se ajungă aici

Ştirea, proaspătă, pe fluxul de stiri. Cu ce năzdrăvănii ne pregătesc iubiţii noştri politicieni!

Unul dintre puţinele lucruri bune care funcţionează la noi, şi suntem printre puţinii de pe planeta asta care îl au, (nu nu este ţeava de net) este că filmele se difuzează - in cinematografe, la tv - în versiuni nedublate (mai puţin filmele pentru copii, şi aici chiar înţelg logica).

Deci pentru că toate merg bine, ar fi momentul să protejăm consumatorul obişnuit şi analfabet... şi să dublăm în română toate filmele difuzate.

Apariţia obligativităţii dublarii mi se pare cea mai tristă lege legată de lumea filmului care s-ar putea face. Ştiu argumentul, şi bănuiesc că în sptele lui poate fi un lobby puternic. E o lege care ar da o pâine unor sute de studiouri şi unor mii de actori scăpătaţi. Dar argumentul asta mi se pare cel mai vicios, dacă aşa creezi o piaţă şi locuri de muncă, favorizând anumite profesii, păi atunci să continuăm: niciun restaurant fără orchestră, niciun parc fără fanfară, niciun srl fără o imprimantă la 2 angajaţi, nicio maşină fără trei roţi de rezervă şi delirul poate continua.


LE:
Bla-bla-urile cu limba, cu identitatea naţională sunt pentru bizonii care se lasă seduşi cu aşa ceva. Banul tată, e în spate. Dacă i-ar interesa limba română şi identitatea naţională, ar dubla bugetele culturii şi învăţământului, să ajungă la aceleaşi ponderi din PIB ca în ţările europene.


LE: 2
Vestea bună este că in mai puţin de 2 ore respectivul articol beneficiază de mai mult de 150 de comentarii, şi toate sunt cu hooo!, semn că uneori lucrurile bune sunt văzute şi apărate de mulţi.

jenant. şi jignitor. legat de Festivalul Filmului European, care începe astăzi

cu sunet, neaparat.

mai întâi intimatul.

e jenant să promovezi un festival de filme cu astfel de spot mizerabil. de ce? în primul rând aerul de superioritate pe care-l propune. adică noi, ăştia de mergem pe la festivaluri de-astea ştim cine e Godard, chiar dacă nu trebuie la bacalaureat.

apoi alăturarea textului deştept de protagoniste şi meseria lor ar trebui să fie în mintea autorilor lui comică (că aşa am învaţat pe vremuri, comicul se naşte prin discrepanţa dintre limbaj şi statutul social). iar al doilea iepure împuşcat ar trebui să fie flatarea egou-lui publicului ţintă, că vorba aia, el ştie care-i treba cu Sufletul la gură. probabil asta a avut în cap scenaristul/regizorul/ăla care a aprobat mizeria.

ce a ieşit e ce aţi văzut: adică ne adresăm întregului popor, vezi doamne noi nu suntem elitişti cînd ne gândim să facem un festival d-ăsta. publicul nostru ţintă râde la de-astea cu traseiste. sau mai rău, eu şi traseistele merg la festival, împuşc doi iepuri dintr-un foc dacă sunt interesat?

şi cel mai grav mi se pare de fapt lipsa de decenţă în abordare. fetele alea care-şi câştigă aşa pâinea nu o fac în general cu zâmbetul pe buze, nu o fac în hoteluri de lux ca altele care au mers la şcoală şi au înţeles şi ales ele că aşa se face mai uşor banul. nu, traseistele acestea duc în spate poveşti îngrozitoare, sunt cea mai de jos treaptă a acestei meserii, şi sunt rezultatul unei societăţi mizerabile şi sărace care nu poate/nu vrea să ajute şi să ofere o şansă fiecărui cetăţean. ceea ce ar trebui să facă o societate civilizată şi dacă nu o face fiecare  dintre noi ar trebui să se simtă, măcar undeva, responsabil pentru asta. dar nu, noi, aştia care ne uităm la filme europene, dacă e cazul ne vine uşor să ne râdem de traseiste că nu au şcoală şi nici gusturi elevate.

neplacut ca Institutul Cultural Român, o instituţie în general respectabilă, îşi pune la sfârşit sigla pe aşa ceva. iar Radu Munteanu, regizor, pe care eu personal îl admir foarte mult, semnează. dacă spotul era doar prost, nu mă inflamam. dar e mai mult decât prost. e jignitor.

ceea ce nu înseamnă că nu o să dau pe-acolo, nu sunt atât de apucat ca să pun semnul egal între un festival onorabil şi o copertă murdară.

nu e uşor să faci nişte spoturi de festival care să mulţumescă pe toată lumea, să aducă public, să fie virale (că asta vrea oricine). dar pentru a încheia mai vesel această postare agresivă să îndulcesc puţin şi să dau şi cu aşa da.

o campanie, care la vremea când s-a lansat pe mine m-a dat pe spate. şi nu numai pe mine, că a luat kilograme de premii la festivalurile de publicitate, începând cu leii de aur de la Cannes. tot cu sonor, neaparat. promo nu neapărat de festival, dar tot cu lumea filmului are treabă.

varianta poliţistă:

dacă vrem să o dăm pe comic avem asta:

şi preferata mea, bijuteria campaniei (e păcat să rataţi tocmai asta):
 

amator cinema, comedie, gore. Bad taste, adică

Printre sutele de rubrici pe care vreau să le inaugurez este şi aceasta: obscuredelicatesse. Una în care să amintesc de filme mai puţin circulate. Dar nu e vorba de alea de artă pentru cei fini şi iubitori de la slavi în sus. Ci una care să readucă în memorie - celor care au văzut -, sau să fie o fină sugestie - pentru cei care nu au văzut -, filme interesante din punctul meu de vedere. Filme uşurele, comerciale, pe care doar hazardul, uneori ţara de provenienţă (că nimeni nu se uită la/distribuie un film care nu-i american) şi lipsa unei campanii de marketing sănătoase nu le-a ajutat să fie mai notorii.

Primul care a reuşit să-l ajungă pe Cameron pe lista scurtă a regizorilor care au făcut filme cu încasări de peste un miliard de dolari este Peter Jackson, cu a treia parte din saga Lord of the rings. Şi acum, după atâta inflaţie + revoluţia 3D, exclusivista listă de filme are doar şapte poziţii, iar primele două îi revin tot lui Cameron.

Astăzi devine evident cât de mult a reuşit să definească, relanseze şi să stabileasă un standard al genului fantasy. I se pot găsi multe cusururi trilogiei inelului, dar nu se poate nega faptul că efectele speciale, scenografia, art-direction-ul  au fost făcute profi, demonstrând ca nu doar Spilberg ştie să învie dinozauri şi alte arătănii.

Filmul despre care vreau să vorbesc este filmul de debut al acestui monstru sacru al CGI-ului.

Bad Taste (1987) este un film pe care autorul lui, regizor, producător şi scenarist, l-a filmat cu prietnii, în weekenduri, vreo patru ani, pe banii lui şi ai prietenilor. Perioada lungă de producţie i-a permis lui Jakson să joace chiar în două roluri, pentru că, vorba aia, in câţiva ani un om se mai îngraşă, mai slăbeşte, mai cheleşte (precum ştie oricine a primit poze de la necunoscuţi/necunoscute de pe net şi după aia a văzut originalul). Şi ce este mai drăguţ în toată povestea producţiei este că l-a terminat cu bani de la stat. Adică artă tot pe banii poporului.

Acţiunea se desfăşoară (era să zic într-un sat de pescari, precum cei mai bătrîni ştiu vorba) într.un sat de la marginea mării newzeelandeze. Sat în care populaţia a dispărut. Trimişi să ancheteze sunt o trupă de superagenţi secreţi. Sincer dacă ar fi să compar între o trupă cu Puiu Calinescu, Hamdi Cerchez şi Jorj Voicu pe de o parte şi cei care joacă în film pe de altă parte, ai nostri ar arăta ca James Bond.

Acest comando intră în pâine (de fapt în carne) din primele clipe. După un scurt dialog ameninţător între unul dintre vitejii noştri şi un rdeneck zombificat avem parte de primii creieri pulsând. Chestiunea continuă în acelaşi ritm: dialoguri de copii care joacă pac-pac în spatele blocului, superagenţii noştri care trag cu arma din orice poziţie, când termină cartuşele pun mâna pe topoare şi drujbe, iar ăia răii sunt făcuţi hamburgări şi mititei (la propriu).

Mişto ideea conflictului: ăia răii sunt nişte extratereştrii care lucrează la un macdonald galactic. În căutare de produse care să ia faţa concurenţei un corporatist libidinos ajunge şi pe pământ după ingrediente exotice. Preparatul din carne de om pare deosebit, testele la faţa locului sunt pline de succes (un prilej pentru genul de scenă cu zeamă verde şi vomă), şi de-abia aşteaptă să se-ntoarcă acasă să lanseze produsele pilot. Succesul cert îi va face pe extratereştrii să revină şi să transforme toată planeta în fermă. Exact înaintea plecării apar eroii noştri care nu se lasă şi vor să le dejoace samavolnicele intenţii.

Multă vopseaua roşie, organele de porc/oaie, membrele amputate sunt cum sunt, însă farmecul filmului îl fac locaţiile, care sunt cam cum ar filma cineva cu telefonul la vama veche în extrasezon şi costumele personajelor: super agenţii noştri arată de parcă s-ar îmbrăca de la Cora. Cu un plus pentru butaforie: pînă la urmă extrtereştrii renunţă la camuflajul uman şi îşi arată chipul hîd, de latex. Latex mult care va fi ciopârţit pe toate axele şi din care va ţâşni arteziana de sânge.

Sub penibilul ansamblului mai sunt părţi simpatice şi/sau lipsite de sens: The Beatles, agentul care cade de pe stânci, se face praf (de fapt multe organe) şi se reface, omul pus în butoi la aromat şi să fie fraged, extraterestrul eviscerat cu drujba, secvenţa care face până şi filmul Comando (la care evident trimite) sa pălească in care în curtea unei vile ai noştri împuşcă tot ce prind, iar extratereştrii ciuruiţi cad ca la gimnastică artistică. Şi totul făcut serios, fără genul acela de clipire din ochi, da, ne prefacem ştim că e doar la mişto. Nu. Totul e serios, ca o plenară de partid.

Nu e un film decât pentru cei care gustă genul şi pe deasupra nu pun mare preţ pe efecte speciale sau logică. Însă e un film perfect de savurat împreună cu prieteni care ştiu să comentze. Şi atunci satisfacţia e garantată.

Nu m-aş fi oprit asupra lui dacă nu ar fi fost făcut de Peter Jackson. Probabil că la fel (de proaste) mai sunt multe alte filme obscure (am văzut eu unul odată într-o noapte la Antena 1, fabulos, păcat că nu am reţinut niciun nume, nimic). Spectaculos este că cineva care face un astfel de film poate să aibă o traiectorie fulminantă şi să obţină succesele pe care le-a obţinut. Ceea ce mă face să cred că, şi iau un exemplu aşa la întâmplare, până şi Dan Chişu poate va face un film bun, într-o zi.

rambo, pe negativ şi polonez

Festivalul filmului european are marele merit că te ajută, in confortul atât de placut al întunericului de cinematograf, să întâlneşti filme pe care nu le vei vedea altfel niciodată. Că sunt filme care nu-ţi cutremură viaţa (de spectator) e demonstrat şi de faptul că, în general, nu intră niciunul dintre ele în regimul distribuţiei clasice. Pe undeva, filmul european este la fel de popular ca filmul românesc doar limba e alta.

E greu să promovezi ceva fără să ştii despre ce este vorba, dar ţin musai să marchez acest eveniment, printre puţinele care te ajută să vezi pe ce cheltuie CNC-urile din celelalte ţări europene. Privind din perspectiva asta, ai noştri nu mai arată aşa nătângi uneori. Şi alţii cheltuie bani pe filme care în mod cert nu par (cel puţin din sinopsis) a face săli pline.

Privind programul festivalului, aşa, în încercarea de a alege 2-3 titluri la care să-mi incerc norocul (nu fac nicio recomandare, fiecare cască pe mâna lui) am dedus că tema predilectă a filmelor, care trebuie remarcat sunt toate drama, şi până şi cele tăguite comedie nu par a reuşi să smulgă zâmbete prea multe, este conflictul interetnic. Peste tot în Europa, asta pare a fi tema centrală: cum ne acomodăm cu auslanderii, sau cum ne acomodăm cu vecinul pe care istoria l-a făcut să aibă aceeaşi cetăţenie ca tine însă să vorbească o altă limbă. Sincer aş crede că e o temă care bântuie conştinţa cineaştilor dacă nu aş avea bănuiala că e tema finanţată cu predilecţie de granturile Eurimages. Aşa că scenariştii cântă ce vrea cine plăteşte.

OK, să mai adaug ceva, pentru că ce scrisei mai sus poate părea peiorativ şi poate nu este cu adevărat o invitaţie. Festivalul Filmului European este locul în care ai putut să vezi pe marele ecran anii trecuţi Romanzo Criminale, filmul incredibil de precis, tensionat şi bun al lui Michele Placido, mai cunoscut la noi sub numele de Comisarul Catani decât ca regizor, sau mai celebrele  Gomora şi Panglica albă.

Nestemata festivalului pare filmul polonezului Jerzy Skolimowski Essential Killing. Numele nu vă spune mare lucru, dar pe cartea lui de vizită este scenariul la Cuţitul în apă  al lui Roman Polanski. Filmul care deschide festivalul este o variantă în oglindă a lui Rambo: un taliban este vânat de o armată întreagă prin munţi şi păduri. Cam decorul din mai celebrul film. Numai că soldatul american e arab acuma, şi Stalone este înlocuit de Vincent Gallo, un actor care face orice numai să joace (dacă nu cumva le regizează el) în filme cât mai independente şi nonconformiste. Pentru modul în care se ascunde prin păduri în filmul ăsta a primit la Veneţia Best Actor.

Aşa că vă invit să jucaţi la ruleta (nu e rusească) programului şi să vedeţi cum e şi la alţi europeni.