Blue Velvet, ce a picat la cenzură

În primul rând trebuie să încep printr-o confesiune: sunt un mare fan David Lynch.  Aşa că nu m-am putu opri să nu scriu despre asta.

Legendarul producător Dino De Laurentiis îl aprecia foarte mult pe David Lynch. De Laurentiis era în pragul falimentului după colaborarea celor doi la Dune, primul în calitate de producător/investitor, al doilea în calitate de regizor. Deşi ecraniza unul dintre cele mai celebre romane SF, cu o distribuţie plină de staruri, viziunea lynchiană n-a convins box-officul. În general la Hollywood să ratezi o mare producţie este ultima greşeală, adică nu mai ai ocazia să greşeşti după aia. Totuşi, în ciuda oricăror cutume, producătorul îi lasă mână liberă lui Lynch care reuşeşte să creeze o capodoperă. Indiferent de cine face clasamentul Blue Velvet este printre primele filme ale anilor 80. O poveste romantic-crudă care stă sub personalitatea hipnotizantă a personajului negativ, sadicul ucigaş interpretat de Denis Hopper (poate în cel mai bun rol al lui) şi a victimei sale, sclava sexuală Isabela Rosselini. 

Relaţia victimă-călău dintre cei doi e punctată de secvenţe extrem de puternice, la limita suportabilului. Legenda spune însă că ceea ce vedem în celebrul film nu era totul, că imaginaţia (bolnavă) a lui Lynch produsese şi alte secvenţe, filmul ar fi trebuit să aibă peste 3 ore. Însă speriat de faliment De Laurentis s-a impus şi a scos ce era mai dur. Şi secvenţele cu pricina s-au pierdut. Chiar dacă ar fi putut fi adăugate apoi după succesul fabulos care ar fi permis ca macar varianta DVD să fie mai dură, cu atât mai mult cu cât gradul de violenţă şi sex  permise intr-o peliculă a devenit mult mai relaxat în anii 90.   

Surpriza este că, în mod miraculos, secvenţele respective au fost redescoperite. Probabil că puţin mai demult, dar marketingul face ca, la împlinirea aniversării de 25 de ani de la lansarea filmului să fie lansată o nouă editţie pe DVD care să conţină 51 de minute cu scenele considerate prea dure. Cea mai celebră, pentru că au povestit despre ea actorii şi regizorul prin interviuri, este cea a sfârcurilor în flăcări. Acum pe materialul adiţional din această ediţie aniversară.

Interesant este că secvenţele respective sunt prezentate doar ca material adiţional. David Lynch a refuzat, deşi i s-a propus, să remonteze materialul. S-ar putea să aibă dreptate şi filmul, care este atât de rotund, să fi suferit cu aceste secvenţe.

protocronism TV. despre Realitatea TV

Nu mă pot abtine, şi are o cât de mică legătură cu filmul.

E o perioadă în care televiziunea (sau ce a mai rămas din ea) youtube şi filmările de pe telefoane fac să par palide filmele de anticipaţie distopice. Cred că undeva după 1980 se schimbă o paradigmă vizuală: până atunci imaginea catastrofelor, atunci când se realiza, avea o funcţie documentară şi istorică, nu una de enterteiner. Lucrurile se arhivau pentru a înţelege trecutul, pentru a nu încerca să-i repeţi greşelile. Cu o oarecare pioşenie şi respect petnru victime. Astăzi victimele sunt breaking news, bune de stors audienţă şi publicitate. Fata Morgana a filmului ocult, snuff-ul, apare cel puţin o dată pe săptămână pe micile ecrane, că e un dictator linşat, că e un motociclist făcut terci.

Revenind la ceva mai vesel şi la film. Grupul britanic Monty Python a rămas în istoria cinematografului cu 5 filme adorabile, câţiva actori antologici şi un regizor special, pentru care a existat viaţă şi după Monty Python, Terry Gilliam. Cel mai bine produs film al lor, The Meaning of life (Sensul vieţii) a fost recompensat la Cannes cu premiul juriului. În general filmele lor au preluat o mare parte dintre cele mai reuşite scheciuri din programul tv pe care l-au produs ani în şir pentru BBC. Adică erau un fel de Divertişi engleji, care au strîns bani să iasă şi pe marele ecran. (La noi numai Benny Hill-ul nostru, adică Garcea, a reuşit să intre pe peliculă.)

Umorul Monty Python se remarcă prin referinţele culturale, un joc actoricesc exepţional şi prin ducerea la absurd a unor situaţii neclare, accidentale sau dramatice. Pentru o oră de voioşie youtube recomand din toată inima. Şi distracţia e garantată. 

Şi ca punct de plecare vă sugerez următorul clip, atât de actual în contextul bătăliei pentru Realitatea TV:

   

l-am văzut aici şi nu m-am putut abţine să nu scriu de el.

morgen propunerea României la Oscar 2012

vara cu sania, iarna cu trăsura sau cam aşa ceva.

martie cu mărţişoare şi lista cu filmele din martie în octombrie. (am văzut că e la sfârşitul lui februarie festivitatea, am spus cu martie ca figură de stil). lista lungă, mai durează până să aflăm dacă preferatul meu "Morgen" intră pe lista scurtă ale filmelor care măcar beneficiază, dacă nu de o distribuţie pe continentul american, măcar de o proiecţie de forşpan în cadrul galei.

lista întreagă aici.

pe scurt şi de la distanţă, despre Veneţia

Nu am o mare slabiciune pentru premii şi trofee, însă, ca orice om, simt şi eu uneori nevoia să trag cu ochiul către acest sistem de ordonare, fie a valorilor, fie a încasărilor şi cotelor. Evident preferatul meu este Festivalul de la Cannes, justificat şi de faptul că, dacă privesc lista premiaţilor, puţine dintre filme te dezamăgesc şi astăzi, indiferent acum câtă vreme au fost premiate/făcute. OK, mă amuză si Oscarul, am spus-o mai de multe de ce, şi trag cu coada ochiului la Veneţia pentru că mi se pare simpatic, la fel de important ca si Ursul berlinez. Evident că nu pot să merg pe neverificate pe mâna gustului unui festival care premia acum aproape 20 de ani harababura de film numită Hotel de lux - al lui Dan Piţa, pentru cine nu-şi mai aduce aminte. (probabil a contat mult fabulosul decor şi faptul că tot ce avea legatură cu Ceauşescu era încă fierbinte la ora aceea).

întors din vacanţă nu demult, nu am urmărit cum s-a reflectat în presa neaoşă festivalul, aşa că s-ar putea să repet ce au spus şi alţii. De fapt eu nu am văzut nicaieri premiile semnalate, şi de-asta m-am apucat să scriu aici.

Nu ştiu nimic despre filmele respective, insă nu pot decât să mă bucur pentru faptul că marele premiu a fost ”adjudecat” de Aleksander Sokurov. Chiar dacă premiul acesta e nemeritat, filmele dinainte justifică orice premiu ar lua de-acum încolo. Sokurov a devenit celebru pentru magnifica magie de a realiza un film dintr-un singur cadru. O mai făcuse şi Hitchcook înainte, dar la bătrînul maestru era totuşi cam teatru filmat, iar acţiunea se petrecea într-un spaţiu destul de mic - un apartament  - şi nu cu mulţi actori (The Rope - Funia). Sokurov utilizează palatul muzeului Ermitaj în care, ca intr-un un bal mascat de pe vremuri, se reconstruiesc poveşti, emotii şi istorie. Russian Ark - Arca rusească e un film care nu trebuie ratat. Despre Faust, cel premiat acum, să apuc să-l văd şi apoi, dacă-o fi să fie, o să-mi dau cu prerea.

şi mai vreau să remarc certificarea intrării în prima ligă a lui Michael Fassbender. Un actor degeaba e bun, dacă nu are intuiţia de a face un balans între colaborările cu regizori importanţi (de regulă aceştia cu mici încasări) şi blockbustere (ca trebuie şi el să îşi plătescă un credit la garsoieră şi să-l ştie lumea pe stradă). După mine, prototipul perfect al acestui tip de actor este astăzi Jhonny Deep, şi vine tare din urmă Brad Pitt, care a înţeles mai demult că prima parte a carieriei, aia care l-a făcut cunoscut şi avut, nu o să prindă nici matineele de cinematecă. Fassbender a practicat şi porcărele ca Centurionul sau 300, blockbustere răsărite ca ultimul X-men, unde este remarcabil, ştie şi să stea aproape de mari regizori: Tarantino, in Inglorious Basterds, Cronenberg în A dangerous Method şi acum filmeaza pentru Scott cel bătrân şi pentru Jim Jarmusch.

palamaresul întreg al festivalului:

Golden Lion for best film
Faust by Aleksander Sokurov (Russia)
Silver Lion for best director
Shangjun Cai for People Mountain People Sea (China)
Special jury prize
Terraferma by Emanuele Crialese (Italy)
Best first feature
Là-Bas by Guido Lombardi (Italy)
Best actress
Deanie Yip for A Simple Life (Hong Kong)
Best actor
Michael Fassbender for Shame
(Britain)
Emerging performer
Shota Sometani and Fumi Nikaido for Himizu (Japan)
Best screenplay
Alpis (Alps) by Yorgos Lanthimos (Greece)
Best cinematography
Robbie Ryan for Wuthering Heights, directed by Andrea Arnold (Britain)

de vacanţă

e şi lenea de vină, e şi o vacanţă de vară deosebită, pentru care, sincer, nu ar trebui deloc sa fiu invidiat, însă adevăratul motiv pentru care nu am mai scris la blog este că nu am mai fost la cinema de mai bine de 3 luni.

am ratat până si infamul HP 7 şi jumătatea a doua, eu care le-am văzut pe toate. impardonabil cu atât cu cât semăn din ce in ce mai mult cu tânărul Potter. (prietenii ştiu de ce. chiar dacă nu mă citesc, ar aproba imediat). din păcate nu la vrăji.


am avut  însă o prolifică perioadă de DVDeală, să-i spun aşa, perioadă în care am recuperat o grămadă din maculatura celuloidică a ultimilor ani pe care o ratasem. îndreptat în general către filmul uşurel care nu-i stă în gât unui om la sfârşitul unei zile pline de alergătură. din păcate doar două titluri care pot fi bifate la "de neratat": The road şi Harry Brown.

de ultimul vreau să vorbesc de fapt. pentru că, în mod cert intră la categoria mult iubită de mine: viaţa bate filmul. deşi din plot ar putea părea o variantă de Comando (ala cu Schwartzi) cu persoane de vârsta a treia, atrag atenţia asupra lui nu pentru că e admirabil jucat de Michael Caine, nu pentru că este unul dintre cele mai impresionante filme despre singurătatea urbană şi despre bătrâneţea contemporană, ci pentru că, după evenimetele recente din Londra, cunoscute in media ca London Riots, vezi cu alţi ochi filmul Harry Brown.
şi înţelegi că, la fel ca de multe alte ori, filmele bune anticipează realitatea, ba chiar mai mult, pentru a părea credibile o îndulcesc cu efecte speciale. şi când lucrurile se întâmplă, sunt (ca să parafrazez) "bigger then movie".

un clip luat la întâmplare cu London Riots.

şi la sfârşitul trailerului se poate intrezări legătura.

pot sa aduc şi scutire de la medic

constat, deloc cu bucurie, că am început să dezvolt un şablon tare păcătos de scriere la blog.

două-trei săptămîni de postări aproape zilnice, rivalizând cu profesioniştii.
vorbim de frecvenţă, nu de calitate :).
după care o tăcere asurzitoare care îmi alungă pe cei doi cititori.

da, da, treabă are toată lumea, asta nu e o scuză.

însă eu, după frustrarea de a pierde însemnări, am traversat marea dezamăgire de a nu putea sa merg nici anul acesta la TIFF (şi nu din cauza mea, cred şi astăzi cu tărie). chestie care mi-a alungat vreo câteva zile buna dispoziţie precum şi cheful de a mai scrie.

şi colac peste pupăză m-a mai lovit şi o maladie cam neplăcută, din fericire o formă uşoară. legat de boala respectivă, nu dau alt amanunt decât că m-am simţit cumva vesel pentru că este o boală care m-a dus tot timpul cu gândul, printr-o asociaţie de idei extrem de forţată, la filmul Calăuza. adică, la urma urmei, poate a venit de la prea mult film.

scuze. post glumet paranoic

toata viata am stricat lucruri.

cand eram mic, si intr-un grup de prieteni ne luam toti aceeasi jucarie, a mea se strica prima. ale celorlati era ca noi, inca.

intotdeauna reusesc sa iau prin surprindere orice inginer proiectant si sa inventez modalitati pline de fantezie combinata cu neatentie in a testa limite de functionalitate.

sunt atehnic in utilizare si precis ingineresc in stricare.

de aceea ma banuiesc pe mine ca, zilele trecute cand tot butonam si imi pierdeam insemnari, de fapt prin combinatii de clilkuri am stricat aceasta platforma. iar zilele acestea inginerii goagle, dupa mine au reparat.

asa ca imi cer scuze blogarilor blogspot.

si le dau sfatul sa faca si ei ce am facut eu. sa se bucure de o bine nemeritata vacanta.


LE: pentru cei care nu stiu, in ultimele 3 zile platforma blogger nu a fost functionala, nepermitind publicarea de postari de catre adminii blogurilor.