protocronism TV. despre Realitatea TV

Nu mă pot abtine, şi are o cât de mică legătură cu filmul.

E o perioadă în care televiziunea (sau ce a mai rămas din ea) youtube şi filmările de pe telefoane fac să par palide filmele de anticipaţie distopice. Cred că undeva după 1980 se schimbă o paradigmă vizuală: până atunci imaginea catastrofelor, atunci când se realiza, avea o funcţie documentară şi istorică, nu una de enterteiner. Lucrurile se arhivau pentru a înţelege trecutul, pentru a nu încerca să-i repeţi greşelile. Cu o oarecare pioşenie şi respect petnru victime. Astăzi victimele sunt breaking news, bune de stors audienţă şi publicitate. Fata Morgana a filmului ocult, snuff-ul, apare cel puţin o dată pe săptămână pe micile ecrane, că e un dictator linşat, că e un motociclist făcut terci.

Revenind la ceva mai vesel şi la film. Grupul britanic Monty Python a rămas în istoria cinematografului cu 5 filme adorabile, câţiva actori antologici şi un regizor special, pentru care a existat viaţă şi după Monty Python, Terry Gilliam. Cel mai bine produs film al lor, The Meaning of life (Sensul vieţii) a fost recompensat la Cannes cu premiul juriului. În general filmele lor au preluat o mare parte dintre cele mai reuşite scheciuri din programul tv pe care l-au produs ani în şir pentru BBC. Adică erau un fel de Divertişi engleji, care au strîns bani să iasă şi pe marele ecran. (La noi numai Benny Hill-ul nostru, adică Garcea, a reuşit să intre pe peliculă.)

Umorul Monty Python se remarcă prin referinţele culturale, un joc actoricesc exepţional şi prin ducerea la absurd a unor situaţii neclare, accidentale sau dramatice. Pentru o oră de voioşie youtube recomand din toată inima. Şi distracţia e garantată. 

Şi ca punct de plecare vă sugerez următorul clip, atât de actual în contextul bătăliei pentru Realitatea TV:

   

l-am văzut aici şi nu m-am putut abţine să nu scriu de el.

de vacanţă

e şi lenea de vină, e şi o vacanţă de vară deosebită, pentru care, sincer, nu ar trebui deloc sa fiu invidiat, însă adevăratul motiv pentru care nu am mai scris la blog este că nu am mai fost la cinema de mai bine de 3 luni.

am ratat până si infamul HP 7 şi jumătatea a doua, eu care le-am văzut pe toate. impardonabil cu atât cu cât semăn din ce in ce mai mult cu tânărul Potter. (prietenii ştiu de ce. chiar dacă nu mă citesc, ar aproba imediat). din păcate nu la vrăji.


am avut  însă o prolifică perioadă de DVDeală, să-i spun aşa, perioadă în care am recuperat o grămadă din maculatura celuloidică a ultimilor ani pe care o ratasem. îndreptat în general către filmul uşurel care nu-i stă în gât unui om la sfârşitul unei zile pline de alergătură. din păcate doar două titluri care pot fi bifate la "de neratat": The road şi Harry Brown.

de ultimul vreau să vorbesc de fapt. pentru că, în mod cert intră la categoria mult iubită de mine: viaţa bate filmul. deşi din plot ar putea părea o variantă de Comando (ala cu Schwartzi) cu persoane de vârsta a treia, atrag atenţia asupra lui nu pentru că e admirabil jucat de Michael Caine, nu pentru că este unul dintre cele mai impresionante filme despre singurătatea urbană şi despre bătrâneţea contemporană, ci pentru că, după evenimetele recente din Londra, cunoscute in media ca London Riots, vezi cu alţi ochi filmul Harry Brown.
şi înţelegi că, la fel ca de multe alte ori, filmele bune anticipează realitatea, ba chiar mai mult, pentru a părea credibile o îndulcesc cu efecte speciale. şi când lucrurile se întâmplă, sunt (ca să parafrazez) "bigger then movie".

un clip luat la întâmplare cu London Riots.

şi la sfârşitul trailerului se poate intrezări legătura.

viaţa bate filmul. caranfil

"Eu am urmat până la vârsta de 13 ani cursuri de pian, dar am renunţat pentru că profesorilor li se părea că am talent şi îmi cereau să muncesc prea mult pentru gustul meu. (Apropo, primul meu profesor de pian a fost Octavian Nemescu, tatăl lui Cristi Nemescu, iar al doilea – Elena Toncu, mama lui Andrei Toncu. Ce scenarii ciudate mai scrie şi viaţa!)"

Nae Caranfil într-un excepţional interviu pentru revista Film Menu, interviu realizat de Andrei Rus si Gabriela Flippi.

viaţa bate filmul

tot scriu, sau încerc să scriu, despre Aurora lui Puiu.

însa nu ma pot opri să divaghez şi să constat că filmul catastrofă, astăzi, într-o lume plină de camere de filmat, ia o lecţie bună de la realitate.

snuff, aş putea spune. doar că nu e ilegal. imoral?