amator cinema, comedie, gore. Bad taste, adică

Printre sutele de rubrici pe care vreau să le inaugurez este şi aceasta: obscuredelicatesse. Una în care să amintesc de filme mai puţin circulate. Dar nu e vorba de alea de artă pentru cei fini şi iubitori de la slavi în sus. Ci una care să readucă în memorie - celor care au văzut -, sau să fie o fină sugestie - pentru cei care nu au văzut -, filme interesante din punctul meu de vedere. Filme uşurele, comerciale, pe care doar hazardul, uneori ţara de provenienţă (că nimeni nu se uită la/distribuie un film care nu-i american) şi lipsa unei campanii de marketing sănătoase nu le-a ajutat să fie mai notorii.

Primul care a reuşit să-l ajungă pe Cameron pe lista scurtă a regizorilor care au făcut filme cu încasări de peste un miliard de dolari este Peter Jackson, cu a treia parte din saga Lord of the rings. Şi acum, după atâta inflaţie + revoluţia 3D, exclusivista listă de filme are doar şapte poziţii, iar primele două îi revin tot lui Cameron.

Astăzi devine evident cât de mult a reuşit să definească, relanseze şi să stabileasă un standard al genului fantasy. I se pot găsi multe cusururi trilogiei inelului, dar nu se poate nega faptul că efectele speciale, scenografia, art-direction-ul  au fost făcute profi, demonstrând ca nu doar Spilberg ştie să învie dinozauri şi alte arătănii.

Filmul despre care vreau să vorbesc este filmul de debut al acestui monstru sacru al CGI-ului.

Bad Taste (1987) este un film pe care autorul lui, regizor, producător şi scenarist, l-a filmat cu prietnii, în weekenduri, vreo patru ani, pe banii lui şi ai prietenilor. Perioada lungă de producţie i-a permis lui Jakson să joace chiar în două roluri, pentru că, vorba aia, in câţiva ani un om se mai îngraşă, mai slăbeşte, mai cheleşte (precum ştie oricine a primit poze de la necunoscuţi/necunoscute de pe net şi după aia a văzut originalul). Şi ce este mai drăguţ în toată povestea producţiei este că l-a terminat cu bani de la stat. Adică artă tot pe banii poporului.

Acţiunea se desfăşoară (era să zic într-un sat de pescari, precum cei mai bătrîni ştiu vorba) într.un sat de la marginea mării newzeelandeze. Sat în care populaţia a dispărut. Trimişi să ancheteze sunt o trupă de superagenţi secreţi. Sincer dacă ar fi să compar între o trupă cu Puiu Calinescu, Hamdi Cerchez şi Jorj Voicu pe de o parte şi cei care joacă în film pe de altă parte, ai nostri ar arăta ca James Bond.

Acest comando intră în pâine (de fapt în carne) din primele clipe. După un scurt dialog ameninţător între unul dintre vitejii noştri şi un rdeneck zombificat avem parte de primii creieri pulsând. Chestiunea continuă în acelaşi ritm: dialoguri de copii care joacă pac-pac în spatele blocului, superagenţii noştri care trag cu arma din orice poziţie, când termină cartuşele pun mâna pe topoare şi drujbe, iar ăia răii sunt făcuţi hamburgări şi mititei (la propriu).

Mişto ideea conflictului: ăia răii sunt nişte extratereştrii care lucrează la un macdonald galactic. În căutare de produse care să ia faţa concurenţei un corporatist libidinos ajunge şi pe pământ după ingrediente exotice. Preparatul din carne de om pare deosebit, testele la faţa locului sunt pline de succes (un prilej pentru genul de scenă cu zeamă verde şi vomă), şi de-abia aşteaptă să se-ntoarcă acasă să lanseze produsele pilot. Succesul cert îi va face pe extratereştrii să revină şi să transforme toată planeta în fermă. Exact înaintea plecării apar eroii noştri care nu se lasă şi vor să le dejoace samavolnicele intenţii.

Multă vopseaua roşie, organele de porc/oaie, membrele amputate sunt cum sunt, însă farmecul filmului îl fac locaţiile, care sunt cam cum ar filma cineva cu telefonul la vama veche în extrasezon şi costumele personajelor: super agenţii noştri arată de parcă s-ar îmbrăca de la Cora. Cu un plus pentru butaforie: pînă la urmă extrtereştrii renunţă la camuflajul uman şi îşi arată chipul hîd, de latex. Latex mult care va fi ciopârţit pe toate axele şi din care va ţâşni arteziana de sânge.

Sub penibilul ansamblului mai sunt părţi simpatice şi/sau lipsite de sens: The Beatles, agentul care cade de pe stânci, se face praf (de fapt multe organe) şi se reface, omul pus în butoi la aromat şi să fie fraged, extraterestrul eviscerat cu drujba, secvenţa care face până şi filmul Comando (la care evident trimite) sa pălească in care în curtea unei vile ai noştri împuşcă tot ce prind, iar extratereştrii ciuruiţi cad ca la gimnastică artistică. Şi totul făcut serios, fără genul acela de clipire din ochi, da, ne prefacem ştim că e doar la mişto. Nu. Totul e serios, ca o plenară de partid.

Nu e un film decât pentru cei care gustă genul şi pe deasupra nu pun mare preţ pe efecte speciale sau logică. Însă e un film perfect de savurat împreună cu prieteni care ştiu să comentze. Şi atunci satisfacţia e garantată.

Nu m-aş fi oprit asupra lui dacă nu ar fi fost făcut de Peter Jackson. Probabil că la fel (de proaste) mai sunt multe alte filme obscure (am văzut eu unul odată într-o noapte la Antena 1, fabulos, păcat că nu am reţinut niciun nume, nimic). Spectaculos este că cineva care face un astfel de film poate să aibă o traiectorie fulminantă şi să obţină succesele pe care le-a obţinut. Ceea ce mă face să cred că, şi iau un exemplu aşa la întâmplare, până şi Dan Chişu poate va face un film bun, într-o zi.

hardcore cinema. Aurora

Cristi Puiu e arogant. Din start, te cheamă la un film al cărui nume e o referinţă cinematografică. Asta, dacă te-ai informat sau ai fost informat în prealabil că titlul Aurora este o trimitere la filmul, mai putin celebru decât Nosferatu,  al lui F.W. Murnau: Sunrise: A Song of Two Humans (1927). (pe you tube, il puteţi vedea în întregime, probabil e deja în domeniu public). Dacă nu ştii, ajungi să te întrebi pe la jumătatea filmului cine dracu e Aurora asta, că pe nimeni nu o cheamă Aurora, şi nici vreo referinţă la efectul boreal nu se întrezăreşte. Regizorul te pune clar într-o poziţie de inferioritate, puţin probabil să fi văzut filmul înainte.

Apoi e arogant în personajul interpretat. Cred că nu am vazut in cinematograful românesc un personaj principal atît de autentic antipatic. Viorel, protagonistul, e genul acela de personaj, care şi când vrea să fie comunicativ te tratează din spatele unei siguranţe şi detaşări impersonale, care nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume, indiferent la păstrarea aparenţelor, cinic, lucid, încrâncenat şi, din păcate pentru cei care îl ascultă, inteligent. Spun din păcate pentru că frazele sale sunt coreente, juste şi nu lasă loc de replică. Ca atunci când îl pune la punct pe amantul mamei sale, care ii umblase printre lucruri, şi prin câteva vorbe taie orice tentativa a acestuia, mai mult sau mai puţin linguşitor-prietenoasă, de a şi-l apropia. Este colegul caruia ai vrea sa-i dai, de fiecare dată cand vorbeşte cu tine, câteva palme. Doar aşa, că e călcător pe nervi. Chiar când spune lucruri corecte, adevarate, precum atunci când ii cere unui coleg de servici înapoi nişte bani împrumutaţi, bani pe care colegul tot amânase să-i restituie. Toţi cei din jurul lui se feresc de el, colegele fostei soţii la propriu încerca să se ascundă. Golul din jurul lui este şi de el întreţinut, dar este creat de cei care alunecă pe lângă el. Viorel interacţionează de-a lungul celor 3 ore cu circa 20 de oameni, şi singurii care îl tratează cu prietenie sau caldură sunt un coleg de fabrică şi mama lui. Restul (chiar şi fata lui) îl privesc defensivi, suspicioşi şi mereu în gardă. E imposibil de spus/presupus dacă şi înaintea divorţului avea aceeaşi atitudine sau starea sa este consecinţa unui divorţ traumatizant.

ok. care e povestea: urmarim, 30 de ore comprimate in 3 - (durata reala a filmului, deci cam 10% din total şi peste 20% dacă ţinem cont că personajul mai trage un somn de vreo opt ore) -, un inginer care se pregăteşte să comită nişte crime, patru la numar: fosta soţie, socrul, avocatul soţiei şi încă o femeie. Pregătirea crimelor nu are nimic de-a face cu baletul ingenios al asasinului platit, ci e mai degrabă periplul unui bucureştean însingurat şi prins totuşi în anumite obligaţii sociale cărora nu le (mai) înţelege rostul. După ce comite brutalele fapte se predă poliţiei, justificând crimele comise ca o consecinţă a divorţului. Nu e un spoiler în toată putrerea cuvântului, pentru că nu aici este miza filmului, în crescendo-ul deznodământului. De altfel şi regizorul nu se fereşte să vândă povestea, cum de regulă se întâmplă cu: ”nu spun mai multe, mergeţi să vedeţi filmul...”. Miza este recompunera acesti atrocităţi cu o naturaleţe înspăimântătoare. Înspăimântătoare pentru că, în general realitatea cotidiană nu poate fi decât accidental artistică şi în niciun caz, deconectantă. Inclusiv filmul pastrează cantitatea de semnificaţii a cotidianului în acelaşi dozaj. Sunt acolo unde le cauţi si îţi sar în ochi, nu sunt, oricât de mult ai vrea să le vezi într-o clipa de tăcere a cuiva care fumează o ţigare şi atât.

Da, e arogant Puiu în modul în care îşi permite, astăzi într-un cinematograf al raff-urilor si decupajelor videoclip, să înceapă un film cu cineva care fumează in timp real o ţigară. Şi atât. E arogant în modul în care are curaj ca din când în când să-şi trimita personajele în camere intunecoase şi fară nicio lumină şi să pastreze ecranul negru aproape un minut. E arogant când Viorel se pregăteşte, repetând pentru crimă, să tragă un glonţ şi o face cîteva minute la sfârşitul cărora detunătura armei este surprinzătoare şi izbăvitoare după atâta aştptare. E arogant atunci când se castinghează în rolul principal. Şi aici o mai lungă paranteză, actorul Puiu e surprinzător de stăpîn pe sine, - mulţi critici chiar superlaudativi cu prestaţia sa. Personal găsesc că sunt momente în care pierde camera, şi că, dacă ar fi fost un actor profesionist filmul s-ar mai fi ridicat cu o notă. Probabil miza era prea mare ca un actor să joace pe delături şi probabil Puiu a preferat să nu rişte. Exemplul fericit care îmi tot vine în minte este Andras Hathazi din Morgen. Care reuşeşte să ţină un film. Pe de altă parte in voce, Puiu joaca impecabil. Modulaţiile sale, accentele, pauzele şi accelerările vorbirii sale sunt atât de naturale şi de acolo, încât pun multă carne pe personaj. Probabil că un mare regizor este cel care, obosit să aibă grijă şi de aia, şi de aia, prefera să nu se consume jucând, ci doar, pe platou, să işi opreasca actorii, atunci când o iau razna, şi să le dea ritmul jocului rostindu-le perfect intonaţia replicii.

E arogant când propune un film atît de personal. În care este evident ca autorul testează limite. Ale timpului cinematografic, ale perspectivei, ale ritmului, ale obscurităţii narative coerente (ştiu, e un oximoron cam forţat, dar e corect din punctul meu de vedere). Ale nervilor şi răbdării spectatorilor.

Două schimbări de premiză care nu cred că sunt laudative: personal am văzut filmul în sala de cinematograf. Cu sinceritate mărturisesc că la o copie pe dvd nu cred ca aş fi rezistat tentaţiei de pe repede înainte. A doua schimbare de perspectivă: dacă acest film ar fi fost realizat de un debutant, nu de un regizor consacrat, ar mai fi avut parte de aceeşi straduită si atentă percepţie critică din partea tuturor (am citit cam ce s-a scris despre film şi suma e cu +)? Sau ar fi fost expediat la ”e ceva interesant, dar nu cred mai prinde vreun buget pe mână vreodată şi nici pe mine în sală”. 

E arogant sau curajos, nu ştiu cum este de fapt corect.

E arogant pentru că această perspectivă filmică nu este repetabilă. Chiar nu văd cum ar putea Puiu sau altcineva nu contează, să facă un film în aceeaşi cheie stilistică.
E curjos pentru că a demonstra că poţi să faci un film astfel este un pariu în primul rând cu tine însuţi şi riscurile să dai greş sunt mari. Şi spre deosebire de filmul de producător nu ai pe cine să dai vina.

Cât de bine i-a ieşit e greu de dat un verdict. În timpul vizionării nu mi-a placut. Era cu nu. Însă, după ce s-au aprins luminile, flmul a reverberat şi a început să-mi placă şi să-i găsesc virtuţi. Din punctul acesta de vedere Puiu şi-a îndeplinit scopul artistic, un film care să te incite, care să te pună în faţă cu întrebări şi nedumeriri. Modul în care să utilizeze timpul cinematografic nu ca pe un suport al naraţiuni ci ca pe un spaţiu acordat reflexiei, întrebarilor şi răspunsurilor. Uneori întrebările acestea pot fi incomode (cum ar fi cea pus de CTP cu ”domne e fumator sau se preface” întrebare pe care recunosc că şi eu mi-am pus-o înainte de a vedea comentariul editorialistului; şi la fel ca acesta şi eu cred că e o scăpare - un fumător şi-ar fi aprins o ţigară în decompresia după crimă sau barba nerasă cam diferită ca lungime uneori), dar ăsta este riscul când laşi prea mult timp de analiză pe cadru, neanimând absolut nimic, spectatorului cârcotaş.

Nu e genul meu de cinematograf. El vine undeva din Cassavetes si Haneke, care la fel nu prea sunt pe gustul meu, prea imobili, prea împotriva poveştii şi a farmecului filmic. Nu e niciun fel de seducţie in genul acesta de film, din păcate nicio seducţie a ideilor, metaforelor şi simbolurilor. Însă e o perspectivă coerentă, interesantă, şi pentru cei care vor hardcore cinema e un must. Pentru cei care vor poveste, emoţie, să uite trei ore de cotidian mai bine să se abţină.

vara asta: 5 (pentru cinefili)

după douăzeci de ani: 7