În primul rând trebuie să încep printr-o confesiune: sunt un mare fan David Lynch. Aşa că nu m-am putu opri să nu scriu despre asta.
Legendarul producător Dino De Laurentiis îl aprecia foarte mult pe David Lynch. De Laurentiis era în pragul falimentului după colaborarea celor doi la Dune, primul în calitate de producător/investitor, al doilea în calitate de regizor. Deşi ecraniza unul dintre cele mai celebre romane SF, cu o distribuţie plină de staruri, viziunea lynchiană n-a convins box-officul. În general la Hollywood să ratezi o mare producţie este ultima greşeală, adică nu mai ai ocazia să greşeşti după aia. Totuşi, în ciuda oricăror cutume, producătorul îi lasă mână liberă lui Lynch care reuşeşte să creeze o capodoperă. Indiferent de cine face clasamentul Blue Velvet este printre primele filme ale anilor 80. O poveste romantic-crudă care stă sub personalitatea hipnotizantă a personajului negativ, sadicul ucigaş interpretat de Denis Hopper (poate în cel mai bun rol al lui) şi a victimei sale, sclava sexuală Isabela Rosselini.
Relaţia victimă-călău dintre cei doi e punctată de secvenţe extrem de puternice, la limita suportabilului. Legenda spune însă că ceea ce vedem în celebrul film nu era totul, că imaginaţia (bolnavă) a lui Lynch produsese şi alte secvenţe, filmul ar fi trebuit să aibă peste 3 ore. Însă speriat de faliment De Laurentis s-a impus şi a scos ce era mai dur. Şi secvenţele cu pricina s-au pierdut. Chiar dacă ar fi putut fi adăugate apoi după succesul fabulos care ar fi permis ca macar varianta DVD să fie mai dură, cu atât mai mult cu cât gradul de violenţă şi sex permise intr-o peliculă a devenit mult mai relaxat în anii 90.
Interesant este că secvenţele respective sunt prezentate doar ca material adiţional. David Lynch a refuzat, deşi i s-a propus, să remonteze materialul. S-ar putea să aibă dreptate şi filmul, care este atât de rotund, să fi suferit cu aceste secvenţe.
Nu am o mare slabiciune pentru premii şi trofee, însă, ca orice om, simt
şi eu uneori nevoia să trag cu ochiul către acest sistem de ordonare,
fie a valorilor, fie a încasărilor şi cotelor. Evident preferatul meu
este Festivalul de la Cannes, justificat şi de faptul că, dacă privesc
lista premiaţilor, puţine dintre filme te dezamăgesc şi astăzi,
indiferent acum câtă vreme au fost premiate/făcute. OK, mă amuză si
Oscarul, am spus-o mai de multe de ce, şi trag cu coada ochiului la
Veneţia pentru că mi se pare simpatic, la fel de important ca si Ursul
berlinez. Evident că nu pot să merg pe neverificate pe mâna gustului
unui festival care premia acum aproape 20 de ani harababura de film
numită Hotel de lux - al lui Dan Piţa, pentru cine nu-şi mai aduce
aminte. (probabil a contat mult fabulosul decor şi faptul că tot ce avea
legatură cu Ceauşescu era încă fierbinte la ora aceea).
întors din vacanţă nu demult, nu am urmărit cum s-a reflectat în
presa neaoşă festivalul, aşa că s-ar putea să repet ce au spus şi alţii. De fapt eu nu am văzut nicaieri premiile semnalate, şi de-asta m-am apucat să scriu aici.
Nu ştiu nimic despre filmele respective, insă nu pot decât să
mă bucur pentru faptul că marele premiu a fost ”adjudecat” de Aleksander
Sokurov. Chiar dacă premiul acesta e nemeritat, filmele dinainte
justifică orice premiu ar lua de-acum încolo. Sokurov a devenit celebru
pentru magnifica magie de a realiza un film dintr-un singur cadru. O mai
făcuse şi Hitchcook înainte, dar la bătrînul maestru era totuşi cam teatru
filmat, iar acţiunea se petrecea într-un spaţiu destul de mic - un
apartament - şi nu cu mulţi actori (The Rope - Funia). Sokurov utilizează palatul muzeului
Ermitaj în care, ca intr-un un bal mascat de pe vremuri, se reconstruiesc poveşti, emotii şi istorie. Russian Ark - Arca rusească e un
film care nu trebuie ratat. Despre Faust, cel premiat acum, să apuc să-l
văd şi apoi, dacă-o fi să fie, o să-mi dau cu prerea.
şi mai vreau să remarc certificarea intrării în prima ligă a lui
Michael Fassbender. Un actor degeaba e bun, dacă nu are intuiţia de a
face un balans între colaborările cu regizori importanţi (de regulă
aceştia cu mici încasări) şi blockbustere (ca trebuie şi el să îşi
plătescă un credit la garsoieră şi să-l ştie lumea pe stradă). După
mine, prototipul perfect al acestui tip de actor este astăzi Jhonny
Deep, şi vine tare din urmă Brad Pitt, care a înţeles mai demult că
prima parte a carieriei, aia care l-a făcut cunoscut şi avut, nu o să
prindă nici matineele de cinematecă. Fassbender a practicat şi porcărele
ca Centurionul sau 300, blockbustere răsărite ca ultimul X-men, unde
este remarcabil, ştie şi să stea aproape de mari regizori: Tarantino, in
Inglorious Basterds, Cronenberg în A dangerous Method şi acum filmeaza
pentru Scott cel bătrân şi pentru Jim Jarmusch.
palamaresul întreg al festivalului:
Golden Lion for best film Faust by Aleksander Sokurov (Russia) Silver Lion for best director
Shangjun Cai for People Mountain People Sea (China) Special jury prize Terraferma by Emanuele Crialese (Italy) Best first feature Là-Bas by Guido Lombardi (Italy) Best actress
Deanie Yip for A Simple Life (Hong Kong) Best actor
Michael Fassbender for Shame
(Britain) Emerging performer
Shota Sometani and Fumi Nikaido for Himizu (Japan) Best screenplay Alpis (Alps) by Yorgos Lanthimos (Greece) Best cinematography
Robbie Ryan for Wuthering Heights, directed by Andrea Arnold (Britain)
cronica pregătită la filmul polonez, care aştepta doar butonul cu publică, s-a dus... şi nu era salvată, sau s-a salvat peste ea nimicul paginii albe. ca să nu mi se facă rău de nervi, să scriem de ştiri, astea poate au mai mult noroc şi rămân.
toată lumea net-ului fierbe acum, după ce microsoft a anunţat că o să dea o grămadă de bani pe skype, mai precis 8,5 miliarde de dolari. aici 4 scurte despre mişcări din piaţa newmedia, pe prima, cea mai de impact tocmai am amintit-o.
însă vroiam să atrag atenţia asupra ştirii numărul 3: google, prin portalul youtube, lansează serviciul de închiriere online. busines făcut serios, cu acorduri deja negociate cu cei mai importanţi actori de pe piaţă marile studiouri Warner, Universal şi Sony. atunci când intră jucătorii cei mai grei pe o piaţă înseamnă că afacerea este deja coptă şi e timpul de scuturat pomii. cele mai afectate vor fi mai mult ca sigur industria de DVD-uri şi televiziunile, în special cele cu plată.
google tv, un proiect despre care toată lumea ştie că va exista într-o bună zi, dar nimeni nu ştie care este ziua aia şi nici cum va arăta acest tip de televiziune personalizată, setabilă în funcţie de preferinţele clientului, şi în orice caz cu (unele) servicii plătite, scoate capul la orizont. probabil că filosofia google va fi cea care va da preţurile: gratis un pachet de bază, superfiabil şi uşor de utilizat, şi orice floricică în plus pe bani, cu cît floricica este mai delicată cu atât mai scump va fi serviciul. şi după ce lucrurile se rutineză puţin, toate sit-urile care difuzează astăzi gratis (sau pirateză -adică cer sume simbolice care nu ajung la proprietarii de drepturi) nu vor mai putea fi găsite pe google. probabil că vor putea fi accesate dacă scrii în adress bar numele corect, însă pe motoarele oficiale nu vor mai exista. ar fi proşti să nu facă altfel, şi numai de prostie nu pot să-i suspectez pe cei de la google. piraţii au fost toleraţi până acum, şi în special cei care mai şi cer bani, pentru a deschide apetitul (şi portofelele) publicului. când, mental, gestul de a plăti este făcut, treaba ta de a culege potul cel mare devine mai uşoară.
a doua ştire importantă a dimineţii este faptul că, anul trecut, românii ( cum se spune în media oficială ha, ha, ha) au mers mai mult la cinematograf. creştere de la 5, 2 milioane de spectatori în 2009 la 6,5 milioane în 2010. e drept că această creştere e făcută doar din două filme: Avatar, şi Alice în ţara minunilor, primul aproape 900.000 de spectatori, al doilea aproape 250.000. două 3D, normal. din punct de vedere al sălilor, 3D-ul este mană cerească. fără această revoluţie tehnologică probabil că mai dispăreau jumătate dintre cinematografele din România.
statistica de care am amintit este dată de Observatorul European al Audiovizualului. Alte cifre interesante care mi-au atras atenţia:
în 2010 în UE s-au produs 1203 filme de lung metraj (inclusiv documentare)
piaţa cinematografelor în UE este de 6,45 miliarde euro (circa 8,5 USD), cea mai mare valoare atinsă până acum. în continuare America de Nord (Canada şi USA) sunt în faţă cu 10, 5 miliarde USD. (să comparăm în aceeaşi monedă.)
în UE cota de piaţă a filmelor europene e încă foarte mică, 25,3%, tot americanii iau caimacul cu 68%. diferenţa probabil se duce la coreeni, indieni, ş.a.
Săptămâna aceasta, miercuri 11 mai, la concurenţă cu Festivalul European de Film, începe mai celebrul festival de la Cannes.
Printre noutăţile de ultimă oră:
lista competiţiei oficiale s-a lungit cu încă două filme. The Artist, film regizat de francezul Michel Hazanavicius şi This is not a film al iranienilor Jafar Panahi and Mojtaba Mirtahmas. Michele Hazanavicius este un autor destul de puţin vizibil şi fără un portofoliu notabil, însă Jafar Panahi a realizat filme bine primite cum ar fi The circle şi Offside, filme care urmăresc problemele femeilor în societatea iraniană.
un alt iranian, Mohammad Rasoulof, intră în ce-a de-a doua competiţie, Un certain regard, cu filmul Good bye
De fapt, de la Mohammad Rasoulof şi Jafar Panahi am plecat cu această postare, pentru că cele două participări vor da o notă politică festivalului. Ei sunt la ora actuală, se pare, arestaţi la domiciliu (cum probabil era pe vremuri Mircea Dinescu), şi aşteaptă judecarea recursului pe care l-au făcut în procesul care i-a condamnat la şase ani închisoare şi la douăzeci de ani interdicţie de exercitare a profesiei de regizor. Iar filmele care participă sunt semi-finalizate şi au fost făcute în regim de clandestinitate.
Semn că realizarea de filme este încă o profesie periculoasă pe anumite meleaguri şi mai ales când subiectul filmelor nu este confruntarea între zei, monştrii sau mafioţi nătângi.
Da, da, nu râdeţi, această iniţiativă a avut şi o parte bună.
În ultimii ani, în România avem parte de o constantă socială care parcă face şi mai irespirabil aerul unei ţări în care de regulă lucrurile merg pe dos. Constanta: de cele mai multe ori ţara pare împărţită în două tabere duşmănoase care până şi la masa negocierilor urlă una la alta. Ca de exemplu băsişti versus antibăsişti; bugetari versus privaţi; tineri versus pensionari; proRoşia Montană versus anti Roşia Montană şi lista se poate lungi. Cultura dialogului şi a argumentării părea o chestiune inventată şi posibilă doar în literatura de specialitate. Pe forumuri, în media, argumente scrâşnite şi partizane. Inclusiv luările de poziţie neutre ajungeau să fie prin reacţii împinse intr-o tabără. Am eu o bănuială că şi ”serviciile” au avut un greu cuvânt în această chestiune. Serviciile precum şi structurile de manipulare/PR create de cei care lansează teme publice cu un evident interes politic sau financiar.
Ieri-alaltăieri, s-a trezit un .... (puneţi voi în locul punctelor adjectivul injurios, la alegere) de parlamentar cu o iniţiativă tembelă. După mine, iniţiativa asta in mod cert a făcut-o de capul lui, probabil cu nişte prieteni la un suc s-o mai fi vorbit înainte. Dar n-a avut în spate nicio campanie manipulatorie de apărare, de ieşit cu argumente în faţă, de trolat atunci când argumentele sunt contrazise cu rigoare, de ieşit din clinci cu atacuri la persoană.
Ar fi inutil să repet toate argumentele contra, forumurile sunt pline şi nu aş putea să vin cu absolut nimic nou.
Da, partea bună a acestei iniţiative legislative este că a arătat după multă vreme o reacţie unitară a unei societăţi civile, cu argumente pertinente, fără atacuri şi injurii, cu mostre agreabile de umor de bună calitate. O reacţie care contrazice părerile preconcepute că ”românul e manelist”, e ”analfabet”, înjură în loc să aducă argumente. Atunci când PR-işti plătiţi şi care plătesc vectori de opinie sau joacă murdar nu sunt în piaţa cetăţii, avem instincte de societate sănătoasă.
Văzând astăzi că articolul, primul care a semnalat iniţiativa, a ajuns la 500 de comentarii, şi trecând peste ele şi văzând că, iată uimire, sunt pe aceeaşi parte, şi fără troli, văzând sutele de recţii rapide şi ferme în media şi pe bloguri, fără a fi panicarde sau apocaliptice, m-am simţit, cel puţin în această privinţă, ca şi cum aş fi în Cehia.
hint: dacă plouă serios în Bucureşti şi lumea iese greu din casă, şi sala rămâne pe jumătate goală, e deajuns să îţi iei o faţă serioasă, pălictisită, un aer de superioritate specific celui care se uită (până la capăt) la filme europene, şi să treci la intrare printre plasatoare fără să ai nevoie de invitaţie. eu aşa am făcut. probabil merge şi faţa de hipster care în timp ce intră dă pe cartea feţelor "acuma intru la festival. zic în 10 minute dacă merită să veniţi şi voi să prindeţi sfârşitul".
la faţa locului am aflat pe surse (care nu ştiu dacă sunt de încredere) că mai bune ar fi Casa rea - Polonia şi Bibliothèque Pascal - Ungaria.
O divizie serioasă de filme din Moldova, pentru că ideea de film european nu se opreste la Comunitatea Europeană, ci se vrea a fi geografică. Din păcate, şi aşa se explică undeva calitatea filmelor din selecţie, filmele sunt propuse în general de ambasde. Adică nişte gigei care fac şi cultură pe lângă ce face un angajat de ambasadă. Probabil că astfel se ajunge la criteriul "care regizor trebuie sprijinit şi nu a mai luat o selecţie la un festival important? păi hai să-l punem pe listă să se plimbe şi filmulul lui."
M-a mai enervat încă o dată argumentul pe care l-a dat pe scenă realizatorul clipului de promovare al festivalului filmului Radu Munteanu: "el aşa îşi imaginează o lume ideală. o lume în care până şi fetele alea vorbesc despre filme bune". Mi se pare neplăcut că cineva îşi imaginează lumea ideală cu centuriste în prim-plan. Într-o lume ideală, ca să nu fiu bănuit de habotnicie puritanism exacerbat, vânzătoarele de plăceri ar trebui să aibă carte de muncă, asigurare de sănătate, şi multe alte drepturi. Sau o pleca din necesitatea personală de a avea despre ce să vorbească cu ele după?
Deşi festivalul se desfăşoară in mai multe oraşe, doar Bucureştiul are plăcerea de a putea vedea toate filmele din festival. Altfel după cum îţi e norocoul. Dacă eşti braşovean ai 13 şanse, ca timişorean doar 10, de exemplu.
În cadrul manifestării va avea loc premiera filmului documentar Metrobranding - o poveste de dragoste între oameni și obiectede Ana Vlad şi Adi Voicu, produs de Madragora, casa de producţie a lui Aurora si Morgen, printre altele. O poveste depre mărcile care au făcut deliciul pieţei planificate din vremea defunctului regim: saltele Relaxa, tenişii Drăgăşani, bicicleta Pegas, ş.a. Premera în seara asta.
Aseară a mai fost un scurt metraj irlandez The crush, per total simpatic, chiar dacă forţat şi teleghidat pe alocuri. Un puşti pe la 7-8 ani se îndrăgosteşte de învăţătoarea lui şi intră într-o competiţie cu logodnicul acestia, mult mai apropiat de vârsta şi interesele învăţătoarei. Disputa se tranşează într-un duel cu pistoale pe terenul de handbal. Şi învingătorul, nu e greu de presupus, este tocmai cel mic. Aşa, de zâmbit dacă nu eşti răutăcios.
Despre filmul polonez din deschidere mai încolo, aici, când oi avea timp. Momentan titlul postului, titlu care, cred eu, spune aproape totul. "Nimic esential. Essential Killing."
Ştirea, proaspătă, pe fluxul de stiri. Cu ce năzdrăvănii ne pregătesc iubiţii noştri politicieni!
Unul dintre puţinele lucruri bune care funcţionează la noi, şi suntem printre puţinii de pe planeta asta care îl au, (nu nu este ţeava de net) este că filmele se difuzează - in cinematografe, la tv - în versiuni nedublate (mai puţin filmele pentru copii, şi aici chiar înţelg logica).
Deci pentru că toate merg bine, ar fi momentul să protejăm consumatorul obişnuit şi analfabet... şi să dublăm în română toate filmele difuzate.
Apariţia obligativităţii dublarii mi se pare cea mai tristă lege legată de lumea filmului care s-ar putea face. Ştiu argumentul, şi bănuiesc că în sptele lui poate fi un lobby puternic. E o lege care ar da o pâine unor sute de studiouri şi unor mii de actori scăpătaţi. Dar argumentul asta mi se pare cel mai vicios, dacă aşa creezi o piaţă şi locuri de muncă, favorizând anumite profesii, păi atunci să continuăm: niciun restaurant fără orchestră, niciun parc fără fanfară, niciun srl fără o imprimantă la 2 angajaţi, nicio maşină fără trei roţi de rezervă şi delirul poate continua.
LE:
Bla-bla-urile cu limba, cu identitatea naţională sunt pentru bizonii care se lasă seduşi cu aşa ceva. Banul tată, e în spate. Dacă i-ar interesa limba română şi identitatea naţională, ar dubla bugetele culturii şi învăţământului, să ajungă la aceleaşi ponderi din PIB ca în ţările europene.
LE: 2
Vestea bună este că in mai puţin de 2 ore respectivul articol beneficiază de mai mult de 150 de comentarii, şi toate sunt cu hooo!, semn că uneori lucrurile bune sunt văzute şi apărate de mulţi.
Festivalul filmului european are marele merit că te ajută, in confortul atât de placut al întunericului de cinematograf, să întâlneşti filme pe care nu le vei vedea altfel niciodată. Că sunt filme care nu-ţi cutremură viaţa (de spectator) e demonstrat şi de faptul că, în general, nu intră niciunul dintre ele în regimul distribuţiei clasice. Pe undeva, filmul european este la fel de popular ca filmul românesc doar limba e alta.
E greu să promovezi ceva fără să ştii despre ce este vorba, dar ţin musai să marchez acest eveniment, printre puţinele care te ajută să vezi pe ce cheltuie CNC-urile din celelalte ţări europene. Privind din perspectiva asta, ai noştri nu mai arată aşa nătângi uneori. Şi alţii cheltuie bani pe filme care în mod cert nu par (cel puţin din sinopsis) a face săli pline.
Privind programul festivalului, aşa, în încercarea de a alege 2-3 titluri la care să-mi incerc norocul (nu fac nicio recomandare, fiecare cască pe mâna lui) am dedus că tema predilectă a filmelor, care trebuie remarcat sunt toate drama, şi până şi cele tăguite comedie nu par a reuşi să smulgă zâmbete prea multe, este conflictul interetnic. Peste tot în Europa, asta pare a fi tema centrală: cum ne acomodăm cu auslanderii, sau cum ne acomodăm cu vecinul pe care istoria l-a făcut să aibă aceeaşi cetăţenie ca tine însă să vorbească o altă limbă. Sincer aş crede că e o temă care bântuie conştinţa cineaştilor dacă nu aş avea bănuiala că e tema finanţată cu predilecţie de granturile Eurimages. Aşa că scenariştii cântă ce vrea cine plăteşte.
OK, să mai adaug ceva, pentru că ce scrisei mai sus poate părea peiorativ şi poate nu este cu adevărat o invitaţie. Festivalul Filmului European este locul în care ai putut să vezi pe marele ecran anii trecuţi Romanzo Criminale, filmul incredibil de precis, tensionat şi bun al lui Michele Placido, mai cunoscut la noi sub numele de Comisarul Catani decât ca regizor, sau mai celebrele Gomora şi Panglica albă.
Nestemata festivalului pare filmul polonezului Jerzy Skolimowski Essential Killing. Numele nu vă spune mare lucru, dar pe cartea lui de vizită este scenariul la Cuţitul în apă al lui Roman Polanski. Filmul care deschide festivalul este o variantă în oglindă a lui Rambo: un taliban este vânat de o armată întreagă prin munţi şi păduri. Cam decorul din mai celebrul film. Numai că soldatul american e arab acuma, şi Stalone este înlocuit de Vincent Gallo, un actor care face orice numai să joace (dacă nu cumva le regizează el) în filme cât mai independente şi nonconformiste. Pentru modul în care se ascunde prin păduri în filmul ăsta a primit la Veneţia Best Actor.
În afară de Radu Mihăileanu, mai sunt încă doi trei români care participă la Cannes. Din păcate orgoliul că e Radu Mihăileanu în competiţie e mai mult mândria că s-a născut la noi în sat si am bătut aceeaşi minge când eram mici, pentru că producţia respectivă nu are nicio treabă cu CNC-ul sau cinematograful românesc.
Dar avem şi cinematograf românesc. În secţiunea Atelier, Bogdan Mustaţă cu filmul Lupu. Secţiunea respectivă este un mix de prezentare cu sesiuni destinate găsirii de finanţări pentru dezvoltarea proiectelor respective precum şi a distribuirii lor.
Însă mai importantă e participarea lui Cătălin Mitulescu in secţiunea Un Certain Regard cu filmul Loverboy. Un film care aproape reuneşte echipa de producţie şi distribuţia lui Eu când vreau să fluier, fluier. În general secţiunea Un Certain Regard e un fel de cupa UEFA versus Liga Campionilor, însă, cel puţin din punctul de vedere al multor critici, mai antrenantă in competiţie pentru ca sunt mai putine blaturi si mai puţină politică. De altfel este secţiunea unde a irumpt Moartea domnului Lăzărescu, în 2005, deschzând câţiva ani buni de dominaţie româneasca a acestei părţi a competiţiei. Porumboiu (Poliţist, adjectiv)şi Cristi Nemescu (California Dreamin) adjudecând premii ulterior. Şi avem şasnsa să furăm startul, preşedintele juriului la secţiunea Un Certain Regard este Emir Kusturica. Se ştie că preşedintele are un cuvânt greu de spus în decizia finală, şi e de-al nostru, din est, pravoslavnic, nu ne-o lasa tocmai pe noi, cei mai prietenoşi vecini.
Şi telegrafice:
preşedintele juriului este anul acesta Robert de Niro. Precum spuneam şi mai sus, are un cuvânt greu de spus, tradiţia spune că americanii favorizează filmele americane şi mai comerciale. Printre membrii, nume sonore: Jude Law, Uma Thurman.
preşedintele juriului de la scurt metraj este Michel Gondry.
începând cu 2011 se instituie Premiul de Onoare Palme d or, care se acordă unui regizor important care nu a reuşit să câştige niciodată în competiţia oficială. Din 2011 se acordă regulat, premiul s-a mai decernat de doua ori pâna acum, în mod excepţional: Woody Allen (2002) şi Clint Estwood (2009). Anul acesta se duce la Bernardo Bertolucci, cel care acum 30 şi ceva de ani a făcut celebră margarina.
Festivalul se deschide cu Midnight in Paris - Woddy Allen. Acesta i-a flatat pe francezi cu un film care este "o minunată declaraţie de dragoste pentru Paris". Printre filmele care au premiera la festival, în afara concursului, cel mai aşteptat este block-busterul Piraţii din Caraibe 4. În secţiunea Cannes Classics - adică mari filme de cinematecă -, cel mai promovat este Portocala Mecanică pentru că are parte de o nouă masterizare, probabil Warner l-au curăţat de scame să-l vândă şi pe blu-ray.
pentru gadget freakşi şi smartphon addicted Orange fr a lansat o aplicaţie (se pare gratuită), cu ajutorul căreia vei putea vedea tot fluxul de ştiri real-time, poze de presă, trailere şi alte prostii. Ca să nu mai intri pe tot felul de bloguri să vezi doar-doar a mai făcut cineva un up-date.
Şi pentru cine a avut răbdare să citească până aici, şi nu a uitat că începeam postarea cu "sunt trei români, pe lângă Radu M.", şi a numarat şi vrea să mă tragă de mânecă "unde a al treilea?", o să spun că a venit fără film anul acesta la concurs. E acolo ca să-i cântărească pe alţii, să reziste la PR-uri, presiuni, şpăgi şi să pună umărul la acordarea premiilor în secţiunea de scurt-metraj, ca membru al juriului. Este Corneliu Porumboiu.
Tocmai s-a anunţat selecţia oficială a filmelor din competiţie. Sunt 19, şi nume grele: Lars von Trier - un răsfăţat al festivalului -, mult aşteptatul film al lui Terrence Malick (cel mai parcimonios regizor american - 4 filme în 42 de ani, şi nu că ar fi vrut cineva să-l tragă pe dreapta), Aki Kaurismaki, Almodovar.
Şi ca să vibreze filonul naţional iar presa autohtonă să urmăreasca acest festival, Radu Mihaileanu cu filmul "La source des femmes". ("Izvorul femeilor"? imdb-ul îl trece doar, simplu, "Izvorul". O să vedem cu ce titlu va circula în media noastră).
De prisos să spun că ţin cu Mihăileanu, însă mai am un favorit. We Need to Talk About Kevin (Trebuie sa vorbim despre Kevin) e ecranizarea unui roman scris de Lionel Shriver publicat în 2003, mare succes de public, tradus şi la noi (se pare cu mai puţin succes). Nu vă lăsaţi înşelaţi de prenumele autorului, este de fapt o doamnă care, pentru a învinge refuzurile repetate ale editurilor, a încercat si stratagema unui pseudonim masculin. Romanul e incredibil de pasionant, modern, crud şi, în cel mai bun sens al cuvântului, un adevarat roman feminist. Extrem de greu de ecranizat, cred eu, însă probabil se va schimba centrul de greutate al discursului interior (apropo, e un roman epistolar) pe one man-show-ul protagonistei, o actriţă pentru care am o mare slăbiciune: Tilda Swinton. O carte pe care o recomand cu mâna pe inimă, şi, măcare din curiozitate, de-abia aştept să văd ecranizarea.
Iata şi lista integrală mai jos (titlul original):
La Piel que Habito de Pedro Almodovar
L'Apollonide - Souvenirs de la maison close de Bertrand Bonello
Pater de Alain Cavalier
Hearat Shulayim (Footnote) de Jospeh Cedar
Bir Zamanler Anadolu'da (Once Upon a Time in Anatolia) de Nuril Bilge Ceylan
Le gamin au vélo de Jean-Pierre et Luc Dardenne
Le Havre de Aki Kaurismäki
Hanezu no tsuki de Naomi Kawase
Sleeping Beauty de Julia Leigh
Polisse de Maïwenn
The Tree of Life de Terrence Malick
La source des femmes de Radu Mihaileanu
Ichimei (Hara-Kiri : Death of Samurai) de Takashi Miike
Habemus Papam de Nanni Moretti
We Need to Talk About Kevin de Lynne Ramsay
Michael de Markus Schleinzer
This Must Be the Place de Paolo Sorrentino
Melancholia de Lars Von Trier
Cu bonus primele imagini oficiale din noul film al lui Dan Chişu, tot via dstanca.
de la una la alta.
Danny Boyle a sarit de la televiziune, unde se pare ca a fost un producător de succes în anii 80, la teatru, a dat lovitura cu Trainspotting (un film cult al anilor 90, şi care la vremea lui a relansat industria britanică de film prin încasările uriaşe pe care le-a reuşit), a obţinut marele Oscar cu Slumdog Millionaire, a rămas în linia întâi a celor de succes cu 127 de ore. Asta aşa, la o trecere în revistă fugitivă, că am mai sărit filme interesante pe care le-a făcut. Acum se pregăteşte să rupă gura târgului cu marele spectacol de deschidere a Olimpiadei 2012 de la Londra, spectacol al cărui regizor este. Chinezii au ridicat foarte sus ştacheta acum trei ani, aşa că are mult de tras, probabil de-aia a început de pe-acuma.
e un cerc vicios în distribuţia filmelor românesti. intră puţină lume la ele, atunci sunt ţinute în distribuţie puţin timp şi de regulă la ore imposibile pentru oamenii cu program capitalist de activităţi. şi de-asta intră puţină lume. un cerc vicios în care e greu de spus cine e primul oul sau găina. daca ratezi premierele sau primele doua săptămâni trebuie să te duci la matineu sau pe la ora prânzului. sau ... astepţi DVD-ul. Aşa se întâmplă că sunt gata să ratez Priferic, şi deşi sunt eu ăla care trimiteam oamenii la vizionat pe net, nu mă tentează încă.
Mi se pare un moment de acalmie pe marile ecrane, în aşteptarea premierelor de vară se trimit la incălzire numai pompe.
dar de fapt, ce spusei mai devreme e un pretext să promovez următoarele:
un nou film românesc Naşa, o producţie Mediapro care pare sa fie fratele mai mic a lui Garcea şi oltenii, adus în 2011, cu actualele vedete ale trustului. (cred că e ultima dată când scriu de el)
am auzit că revine Dan Chişu cu un nou film Ursul, ceva o comedie, cu muzica facută de Bregovic. pe-asta nu-l ratez.
şi incepe în curând (5 mai) Festivalul Filmului European. şi la ăsta mă duc. staţi pe aproape, revin aici şi cu alte amănunte...
am vazut mai adineauri că întradevăr premiul pentru rol secundar masculin nu s-a acordat. când am scris, precizările din introducerea materialului nu erau încă postate.
(înteleg că nu mai era material de statuete, probabil că nu a mai ramas de la Chişu, care l-a consumat pe tot.)
ştim, peste tot premiile astea sunt un mare joc de culise, relaţii, interese şi de orgolii. însă toate astea se ascund cu profesionalism şi cu zâmbetul pe buze. doar la noi, ăştia nici nu ştiu să se prefacă. şi să se comporte normal. adică minte multă şi tare greu e să livrezi nişte premii în formula completă?
bref: la citirea mai atentă a laureaţilor, am constatat că am un unchi (fie, recunosc, e unchi doar prin alianţă) care e pe listă. nu am scris de el, că nu-mi plac nepotismele.
în primul rand, hotnews a luat faţa uniunii cu lista premiilor. desi mi s-ar fi părut elegant sa vă trimit la siteul Uniunii, iată că acolo nu sunt încă afişate. Şi de altfel pare aşa prăfuit siteul ăla, cel puţin pe prima pagină, n-am săpat mai adânc, că ai spune că e al uniunii pensionarilor care au luptat în cel de-al doilea război mondial.
premiile sunt:
Palmaresul Premiilor Uniunii Cineastilor pe anul 2010
Lungmetraj
Trofeul UCIN si Marele Premiu - "Morgen", de Marian Crisan
Regie - Calin Peter Netzer pentru "Medalia de onoare"
Imagine - Tudor Mircea pentru "Morgen"
Scenariu - Tudor Voican pentru "Medalia de onoare"
Rol principal feminin - Camelia Zorlescu ("Medalia de onoare")
Rol principal masculin - Victor Rebengiuc ("Medalia de onoare")
Rol secundar feminin - Ileana Cernat ("Felicia, inainte de toate")
Scenografie - Alexandra Ungureanu pentru "Medalia de onoare" si "Morgen"
Montaj - Catalin F. Cristutiu pentru "Medalia de onoare" si "Eu cand vreau sa fluier, fluier"
Opera Prima - "Eu cand vreau sa fluier, fluier" de Florin Serban
Premiu Special - George Pistereanu pentru "Eu cand vreau sa fluier, fluier"
Cel mai bun documentar lungmetraj - "Kapitalism - reteta noastra secreta"
Film experimental - "Websitestory" de Dan Chisu
Carte de cinema - "Determinari estetice ale imaginii de film" de Mircea Bunescu
Mentiuni: - Diana Gusca pentru "Websitestory"
- Gheorghe Dinu pentru "Padurea corbilor"
- Constantin Florescu pentru "Nunta in Basarabia"
Juriu lungmetraj: Irina Margareta Nistor
Carmen Galin
Eva Sirbu
Melania Oproiu
Stefan Antonescu
Stere Gulea
Petre Margineanu
Viorel Sergovici
Stefan Velniciuc
Scurtmetraj
Premiu Special - "Nu uitati lumea uitata - Oamenii Deltei" de Elena Dinu
Film documentar de scurtmetraj - "Cornelia Pillat - Portret de familie" de Roxana Chirita
Film TV - "Olareasa de la Vama Sarii" de Tudor Chirila
Imagine - Mugur Nedelescu pentru "Poezia visului"
Montaj - Sebastian Chelu pentru "Cornelia Pillat - Portret de familie" ai "A demasca, demascare"
Premiu scurtmetraj fictiune - "Colivia" de Adrian Sitaru
Interpretare masculina - Adrian Titieni pentru "Colivia" si "Lord" de Adrian Sitaru
Interpretare feminina - Ozana Oancea pentru "Captivi de Craciun" de Iulia Rugina
Animatie - Ion Octavian Frecea pentru "Fresca - Blestemul lui Dragulea"
Juriu: Laurentiu Damian
Dana Duma
Monica Ghiuta
Ioana Popescu
Alexei Gubenco
Calin Stanculescu
Ilie Valentin
Pe scurt, o bătalie între două filme, terminată la egalitate, însă care nu a mai permis să se vadă in planul doi nimic, sau aproape nimic. Plus nişte reverenţe filmului care ne-a adus un mare premiu pe afară, precum şi unuia care a reuşit să facă facă din nimic, fară nimic (adică fără actori , cu două-trei exceptii , fără scenariu, fără imagine, fără scenografie) un lung metraj.
Prima nedumerire. Cine este fericitul câştigător al premiului pentru rol secundar masculin? Sau anul acesta nu s-a acordat, că nu au fost destule filme (erau vremuri când pe premiile astea se bateau 3,4 filme :) )? sau s-a pierdut la copy+paste? La ei, nu la mine. Şi nici la alţii n-am văzut, că eu am tot căutat pe Zeul google să găsesc lista completă, şi numai la ei am găsit momentan ştirea.
A doua: unde este Mirela Oprişor, pentru rolul din Marţi după Crăciun? Nu vorbesc de filmul în sine, care nu reuşeste să prindă nimic, şi o fac şi pentru că am o restanţă, nu am apucat să vad Medalia de onoare. Însă legat de rolul principal feminin, mi-e tare greu să cred că cineva poate să bată performanţa Mirelei, care prin prestaţia ei ţine un film în picioare şi ceea ce pare a fi un film mediocru (până la un moment dat al desfăşurării acţiunii) este după mine filmul anului trecut. M-aş bucura să revin cu o mea culpa după ce vad şi filmul lui Calin Peter Netzer, dar mi-e greu să cred.
Juma de nedumerire: mi-a placut tare mult Morgen-ul lui Crişan, însă îi reproşez nişte scapări. Şi sunt cel puţin alte două filme anul trecut care nu au scăpari - cel puţin la fel de mari. Însă aerul proaspăt al lui Morgen, puterea de a transforma o poveste românească într-un film caruia nu i-ai ghici geografia daca nu ai fi de pe continentul acesta şi nu prea ai deschis cartea pe la şcoală, sunt argumente serioase pentru acest film. Din punctul meu de vedere sunt cel puţin trei (dacă nu patru) filme româneşti realizate anul trecut între care numai subiectivitatea poate stabili ierarhii, iar Morgen se numără printre ele. De fapt, şi aici acord o circumstanţă atenuantă juriului, anul trecut a fost un an absolut excepţional pentru filmele autohtone. După mine cel mai bun an al cinematografiei din epoca post-ceauşescu. Nu neaparat prin performanţe individuale (au fost filme mult mai mari în anii anteriori), cât prin faptul ca au fost multe premiere şi toate filme solide, mai mult sau mai puţin cu succes de public, însă filme care se vor vedea cu placere (şi se va mai vorbi despre ele) mulţi ani de acum încolo.
Ar mai fi ceva nedumeriri mici, micuţe, dar care poate sunt răutăţi, nu nedumeriri.
Însă nu pot să trec peste filmul de două ori aflat pe lista câştigătorilor, fenomenalul, marele, de nepovestitul Websitestory. Departe de mine de a fi un purist, îl admir pe Dan Chişu pentru noşalanţa cu care a facut un film. Cum s-a zbatut el pentru bani, cât a muncit la film. Chiar ştiu foarte bine ce greu este sa ajungi să termini şi proiectezi un film, indiferent cât de reuşit este. Şi faptul că sunt oameni care se zbat şi reuşesc, jos pălaria. Şi mi-a plăcut şi că a incercat să facă un film proaspăt, modern, cu poveşti urbane, cu intriga trtepidantă, cu probleme şi personaje de pe strada şi din viaţa de astăzi a Bucureştiului. Că nu i-a ieşit, asta e, nu o fi primul care a făcut (cu banii statului) un film prost. El măcar are bunul simţ să nu spună că a vrut să facă artă şi că noi nu-l înţelegem. Totuşi, mi-e tare greu să inţeleg cum a reuşit să triumfe şi să-şi pună în palmares un premiu? Singurul lucru pe care il admir la juriu în această chestiune este imaginaţia, originalitatea şi spontaneitatea de a inventa aceasta categorie: film experimental. huhahahu, tare.
