protocronism TV. despre Realitatea TV

Nu mă pot abtine, şi are o cât de mică legătură cu filmul.

E o perioadă în care televiziunea (sau ce a mai rămas din ea) youtube şi filmările de pe telefoane fac să par palide filmele de anticipaţie distopice. Cred că undeva după 1980 se schimbă o paradigmă vizuală: până atunci imaginea catastrofelor, atunci când se realiza, avea o funcţie documentară şi istorică, nu una de enterteiner. Lucrurile se arhivau pentru a înţelege trecutul, pentru a nu încerca să-i repeţi greşelile. Cu o oarecare pioşenie şi respect petnru victime. Astăzi victimele sunt breaking news, bune de stors audienţă şi publicitate. Fata Morgana a filmului ocult, snuff-ul, apare cel puţin o dată pe săptămână pe micile ecrane, că e un dictator linşat, că e un motociclist făcut terci.

Revenind la ceva mai vesel şi la film. Grupul britanic Monty Python a rămas în istoria cinematografului cu 5 filme adorabile, câţiva actori antologici şi un regizor special, pentru care a existat viaţă şi după Monty Python, Terry Gilliam. Cel mai bine produs film al lor, The Meaning of life (Sensul vieţii) a fost recompensat la Cannes cu premiul juriului. În general filmele lor au preluat o mare parte dintre cele mai reuşite scheciuri din programul tv pe care l-au produs ani în şir pentru BBC. Adică erau un fel de Divertişi engleji, care au strîns bani să iasă şi pe marele ecran. (La noi numai Benny Hill-ul nostru, adică Garcea, a reuşit să intre pe peliculă.)

Umorul Monty Python se remarcă prin referinţele culturale, un joc actoricesc exepţional şi prin ducerea la absurd a unor situaţii neclare, accidentale sau dramatice. Pentru o oră de voioşie youtube recomand din toată inima. Şi distracţia e garantată. 

Şi ca punct de plecare vă sugerez următorul clip, atât de actual în contextul bătăliei pentru Realitatea TV:

   

l-am văzut aici şi nu m-am putut abţine să nu scriu de el.

morgen propunerea României la Oscar 2012

vara cu sania, iarna cu trăsura sau cam aşa ceva.

martie cu mărţişoare şi lista cu filmele din martie în octombrie. (am văzut că e la sfârşitul lui februarie festivitatea, am spus cu martie ca figură de stil). lista lungă, mai durează până să aflăm dacă preferatul meu "Morgen" intră pe lista scurtă ale filmelor care măcar beneficiază, dacă nu de o distribuţie pe continentul american, măcar de o proiecţie de forşpan în cadrul galei.

lista întreagă aici.

pe scurt şi de la distanţă, despre Veneţia

Nu am o mare slabiciune pentru premii şi trofee, însă, ca orice om, simt şi eu uneori nevoia să trag cu ochiul către acest sistem de ordonare, fie a valorilor, fie a încasărilor şi cotelor. Evident preferatul meu este Festivalul de la Cannes, justificat şi de faptul că, dacă privesc lista premiaţilor, puţine dintre filme te dezamăgesc şi astăzi, indiferent acum câtă vreme au fost premiate/făcute. OK, mă amuză si Oscarul, am spus-o mai de multe de ce, şi trag cu coada ochiului la Veneţia pentru că mi se pare simpatic, la fel de important ca si Ursul berlinez. Evident că nu pot să merg pe neverificate pe mâna gustului unui festival care premia acum aproape 20 de ani harababura de film numită Hotel de lux - al lui Dan Piţa, pentru cine nu-şi mai aduce aminte. (probabil a contat mult fabulosul decor şi faptul că tot ce avea legatură cu Ceauşescu era încă fierbinte la ora aceea).

întors din vacanţă nu demult, nu am urmărit cum s-a reflectat în presa neaoşă festivalul, aşa că s-ar putea să repet ce au spus şi alţii. De fapt eu nu am văzut nicaieri premiile semnalate, şi de-asta m-am apucat să scriu aici.

Nu ştiu nimic despre filmele respective, insă nu pot decât să mă bucur pentru faptul că marele premiu a fost ”adjudecat” de Aleksander Sokurov. Chiar dacă premiul acesta e nemeritat, filmele dinainte justifică orice premiu ar lua de-acum încolo. Sokurov a devenit celebru pentru magnifica magie de a realiza un film dintr-un singur cadru. O mai făcuse şi Hitchcook înainte, dar la bătrînul maestru era totuşi cam teatru filmat, iar acţiunea se petrecea într-un spaţiu destul de mic - un apartament  - şi nu cu mulţi actori (The Rope - Funia). Sokurov utilizează palatul muzeului Ermitaj în care, ca intr-un un bal mascat de pe vremuri, se reconstruiesc poveşti, emotii şi istorie. Russian Ark - Arca rusească e un film care nu trebuie ratat. Despre Faust, cel premiat acum, să apuc să-l văd şi apoi, dacă-o fi să fie, o să-mi dau cu prerea.

şi mai vreau să remarc certificarea intrării în prima ligă a lui Michael Fassbender. Un actor degeaba e bun, dacă nu are intuiţia de a face un balans între colaborările cu regizori importanţi (de regulă aceştia cu mici încasări) şi blockbustere (ca trebuie şi el să îşi plătescă un credit la garsoieră şi să-l ştie lumea pe stradă). După mine, prototipul perfect al acestui tip de actor este astăzi Jhonny Deep, şi vine tare din urmă Brad Pitt, care a înţeles mai demult că prima parte a carieriei, aia care l-a făcut cunoscut şi avut, nu o să prindă nici matineele de cinematecă. Fassbender a practicat şi porcărele ca Centurionul sau 300, blockbustere răsărite ca ultimul X-men, unde este remarcabil, ştie şi să stea aproape de mari regizori: Tarantino, in Inglorious Basterds, Cronenberg în A dangerous Method şi acum filmeaza pentru Scott cel bătrân şi pentru Jim Jarmusch.

palamaresul întreg al festivalului:

Golden Lion for best film
Faust by Aleksander Sokurov (Russia)
Silver Lion for best director
Shangjun Cai for People Mountain People Sea (China)
Special jury prize
Terraferma by Emanuele Crialese (Italy)
Best first feature
Là-Bas by Guido Lombardi (Italy)
Best actress
Deanie Yip for A Simple Life (Hong Kong)
Best actor
Michael Fassbender for Shame
(Britain)
Emerging performer
Shota Sometani and Fumi Nikaido for Himizu (Japan)
Best screenplay
Alpis (Alps) by Yorgos Lanthimos (Greece)
Best cinematography
Robbie Ryan for Wuthering Heights, directed by Andrea Arnold (Britain)

de vacanţă

e şi lenea de vină, e şi o vacanţă de vară deosebită, pentru care, sincer, nu ar trebui deloc sa fiu invidiat, însă adevăratul motiv pentru care nu am mai scris la blog este că nu am mai fost la cinema de mai bine de 3 luni.

am ratat până si infamul HP 7 şi jumătatea a doua, eu care le-am văzut pe toate. impardonabil cu atât cu cât semăn din ce in ce mai mult cu tânărul Potter. (prietenii ştiu de ce. chiar dacă nu mă citesc, ar aproba imediat). din păcate nu la vrăji.


am avut  însă o prolifică perioadă de DVDeală, să-i spun aşa, perioadă în care am recuperat o grămadă din maculatura celuloidică a ultimilor ani pe care o ratasem. îndreptat în general către filmul uşurel care nu-i stă în gât unui om la sfârşitul unei zile pline de alergătură. din păcate doar două titluri care pot fi bifate la "de neratat": The road şi Harry Brown.

de ultimul vreau să vorbesc de fapt. pentru că, în mod cert intră la categoria mult iubită de mine: viaţa bate filmul. deşi din plot ar putea părea o variantă de Comando (ala cu Schwartzi) cu persoane de vârsta a treia, atrag atenţia asupra lui nu pentru că e admirabil jucat de Michael Caine, nu pentru că este unul dintre cele mai impresionante filme despre singurătatea urbană şi despre bătrâneţea contemporană, ci pentru că, după evenimetele recente din Londra, cunoscute in media ca London Riots, vezi cu alţi ochi filmul Harry Brown.
şi înţelegi că, la fel ca de multe alte ori, filmele bune anticipează realitatea, ba chiar mai mult, pentru a părea credibile o îndulcesc cu efecte speciale. şi când lucrurile se întâmplă, sunt (ca să parafrazez) "bigger then movie".

un clip luat la întâmplare cu London Riots.

şi la sfârşitul trailerului se poate intrezări legătura.

pot sa aduc şi scutire de la medic

constat, deloc cu bucurie, că am început să dezvolt un şablon tare păcătos de scriere la blog.

două-trei săptămîni de postări aproape zilnice, rivalizând cu profesioniştii.
vorbim de frecvenţă, nu de calitate :).
după care o tăcere asurzitoare care îmi alungă pe cei doi cititori.

da, da, treabă are toată lumea, asta nu e o scuză.

însă eu, după frustrarea de a pierde însemnări, am traversat marea dezamăgire de a nu putea sa merg nici anul acesta la TIFF (şi nu din cauza mea, cred şi astăzi cu tărie). chestie care mi-a alungat vreo câteva zile buna dispoziţie precum şi cheful de a mai scrie.

şi colac peste pupăză m-a mai lovit şi o maladie cam neplăcută, din fericire o formă uşoară. legat de boala respectivă, nu dau alt amanunt decât că m-am simţit cumva vesel pentru că este o boală care m-a dus tot timpul cu gândul, printr-o asociaţie de idei extrem de forţată, la filmul Calăuza. adică, la urma urmei, poate a venit de la prea mult film.

scuze. post glumet paranoic

toata viata am stricat lucruri.

cand eram mic, si intr-un grup de prieteni ne luam toti aceeasi jucarie, a mea se strica prima. ale celorlati era ca noi, inca.

intotdeauna reusesc sa iau prin surprindere orice inginer proiectant si sa inventez modalitati pline de fantezie combinata cu neatentie in a testa limite de functionalitate.

sunt atehnic in utilizare si precis ingineresc in stricare.

de aceea ma banuiesc pe mine ca, zilele trecute cand tot butonam si imi pierdeam insemnari, de fapt prin combinatii de clilkuri am stricat aceasta platforma. iar zilele acestea inginerii goagle, dupa mine au reparat.

asa ca imi cer scuze blogarilor blogspot.

si le dau sfatul sa faca si ei ce am facut eu. sa se bucure de o bine nemeritata vacanta.


LE: pentru cei care nu stiu, in ultimele 3 zile platforma blogger nu a fost functionala, nepermitind publicarea de postari de catre adminii blogurilor.

ştiri generaliste. internet şi cinematograf. cifre, că mie îmi plac cifrele

cronica pregătită la filmul polonez, care aştepta doar butonul cu publică, s-a dus... şi nu era salvată, sau s-a salvat peste ea nimicul paginii albe. ca să nu mi se facă rău de nervi, să scriem de ştiri, astea poate au mai mult noroc şi rămân.

toată lumea net-ului fierbe acum, după ce microsoft a anunţat că o să dea o grămadă de bani pe skype, mai precis 8,5 miliarde de dolari. aici 4 scurte despre mişcări din piaţa newmedia, pe prima, cea mai de impact tocmai am amintit-o.

însă vroiam să atrag atenţia asupra ştirii numărul 3: google, prin portalul youtube, lansează serviciul de închiriere online. busines făcut serios, cu acorduri deja negociate cu cei mai importanţi actori de pe piaţă marile studiouri Warner, Universal şi Sony. atunci când intră jucătorii cei mai grei pe o piaţă înseamnă că afacerea este deja coptă şi e timpul de scuturat pomii. cele mai afectate vor fi mai mult ca sigur industria de DVD-uri şi televiziunile, în special cele cu plată.

google tv, un proiect despre care toată lumea ştie că va exista într-o bună zi, dar nimeni nu ştie care este ziua aia şi nici cum va arăta acest tip de televiziune personalizată, setabilă în funcţie de preferinţele clientului, şi în orice caz cu (unele) servicii plătite, scoate capul la orizont. probabil că filosofia google va fi cea care va da preţurile: gratis un pachet de bază, superfiabil şi uşor de utilizat, şi orice floricică în plus pe bani, cu cît floricica este mai delicată cu atât mai scump va fi serviciul. şi după ce lucrurile se rutineză puţin, toate sit-urile care difuzează astăzi gratis (sau pirateză -adică cer sume simbolice care nu ajung la proprietarii de drepturi) nu vor mai putea fi găsite pe google. probabil că vor putea fi accesate dacă scrii în adress bar numele corect, însă pe motoarele oficiale nu vor mai exista. ar fi proşti să nu facă altfel, şi numai de prostie nu pot să-i suspectez pe cei de la google. piraţii au fost toleraţi până acum, şi în special cei care mai şi cer bani, pentru a deschide apetitul (şi portofelele) publicului. când, mental, gestul de a plăti este făcut, treaba ta de a culege potul cel mare devine mai uşoară.


a doua ştire importantă a dimineţii este faptul că, anul trecut, românii ( cum se spune în media oficială ha, ha, ha) au mers mai mult la cinematograf. creştere de la 5, 2 milioane de spectatori în 2009 la 6,5 milioane în 2010. e drept că această creştere e făcută doar din două filme: Avatar, şi Alice în ţara minunilor, primul aproape 900.000 de spectatori, al doilea aproape 250.000. două 3D, normal. din punct de vedere al sălilor, 3D-ul este mană cerească. fără această revoluţie tehnologică probabil că mai dispăreau jumătate dintre cinematografele din România.

statistica de care am amintit este dată de Observatorul European al Audiovizualului. Alte cifre interesante care mi-au atras atenţia:

• în 2010 în UE s-au produs 1203 filme de lung metraj (inclusiv documentare)
• piaţa cinematografelor în UE este de 6,45 miliarde euro (circa 8,5 USD), cea mai mare valoare atinsă până acum. în continuare America de Nord (Canada şi USA) sunt în faţă cu 10, 5 miliarde USD. (să comparăm în aceeaşi monedă.)
• în UE cota de piaţă a filmelor europene e încă foarte mică, 25,3%, tot americanii iau caimacul cu 68%. diferenţa probabil se duce la coreeni, indieni, ş.a.