Cristi Puiu e arogant. Din start, te cheamă la un film al cărui nume e o referinţă cinematografică. Asta, dacă te-ai informat sau ai fost informat în prealabil că titlul Aurora este o trimitere la filmul, mai putin celebru decât Nosferatu, al lui F.W. Murnau: Sunrise: A Song of Two Humans (1927). (pe you tube, il puteţi vedea în întregime, probabil e deja în domeniu public). Dacă nu ştii, ajungi să te întrebi pe la jumătatea filmului cine dracu e Aurora asta, că pe nimeni nu o cheamă Aurora, şi nici vreo referinţă la efectul boreal nu se întrezăreşte. Regizorul te pune clar într-o poziţie de inferioritate, puţin probabil să fi văzut filmul înainte.
Apoi e arogant în personajul interpretat. Cred că nu am vazut in cinematograful românesc un personaj principal atît de autentic antipatic. Viorel, protagonistul, e genul acela de personaj, care şi când vrea să fie comunicativ te tratează din spatele unei siguranţe şi detaşări impersonale, care nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume, indiferent la păstrarea aparenţelor, cinic, lucid, încrâncenat şi, din păcate pentru cei care îl ascultă, inteligent. Spun din păcate pentru că frazele sale sunt coreente, juste şi nu lasă loc de replică. Ca atunci când îl pune la punct pe amantul mamei sale, care ii umblase printre lucruri, şi prin câteva vorbe taie orice tentativa a acestuia, mai mult sau mai puţin linguşitor-prietenoasă, de a şi-l apropia. Este colegul caruia ai vrea sa-i dai, de fiecare dată cand vorbeşte cu tine, câteva palme. Doar aşa, că e călcător pe nervi. Chiar când spune lucruri corecte, adevarate, precum atunci când ii cere unui coleg de servici înapoi nişte bani împrumutaţi, bani pe care colegul tot amânase să-i restituie. Toţi cei din jurul lui se feresc de el, colegele fostei soţii la propriu încerca să se ascundă. Golul din jurul lui este şi de el întreţinut, dar este creat de cei care alunecă pe lângă el. Viorel interacţionează de-a lungul celor 3 ore cu circa 20 de oameni, şi singurii care îl tratează cu prietenie sau caldură sunt un coleg de fabrică şi mama lui. Restul (chiar şi fata lui) îl privesc defensivi, suspicioşi şi mereu în gardă. E imposibil de spus/presupus dacă şi înaintea divorţului avea aceeaşi atitudine sau starea sa este consecinţa unui divorţ traumatizant.
ok. care e povestea: urmarim, 30 de ore comprimate in 3 - (durata reala a filmului, deci cam 10% din total şi peste 20% dacă ţinem cont că personajul mai trage un somn de vreo opt ore) -, un inginer care se pregăteşte să comită nişte crime, patru la numar: fosta soţie, socrul, avocatul soţiei şi încă o femeie. Pregătirea crimelor nu are nimic de-a face cu baletul ingenios al asasinului platit, ci e mai degrabă periplul unui bucureştean însingurat şi prins totuşi în anumite obligaţii sociale cărora nu le (mai) înţelege rostul. După ce comite brutalele fapte se predă poliţiei, justificând crimele comise ca o consecinţă a divorţului. Nu e un spoiler în toată putrerea cuvântului, pentru că nu aici este miza filmului, în crescendo-ul deznodământului. De altfel şi regizorul nu se fereşte să vândă povestea, cum de regulă se întâmplă cu: ”nu spun mai multe, mergeţi să vedeţi filmul...”. Miza este recompunera acesti atrocităţi cu o naturaleţe înspăimântătoare. Înspăimântătoare pentru că, în general realitatea cotidiană nu poate fi decât accidental artistică şi în niciun caz, deconectantă. Inclusiv filmul pastrează cantitatea de semnificaţii a cotidianului în acelaşi dozaj. Sunt acolo unde le cauţi si îţi sar în ochi, nu sunt, oricât de mult ai vrea să le vezi într-o clipa de tăcere a cuiva care fumează o ţigare şi atât.
Apoi e arogant în personajul interpretat. Cred că nu am vazut in cinematograful românesc un personaj principal atît de autentic antipatic. Viorel, protagonistul, e genul acela de personaj, care şi când vrea să fie comunicativ te tratează din spatele unei siguranţe şi detaşări impersonale, care nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume, indiferent la păstrarea aparenţelor, cinic, lucid, încrâncenat şi, din păcate pentru cei care îl ascultă, inteligent. Spun din păcate pentru că frazele sale sunt coreente, juste şi nu lasă loc de replică. Ca atunci când îl pune la punct pe amantul mamei sale, care ii umblase printre lucruri, şi prin câteva vorbe taie orice tentativa a acestuia, mai mult sau mai puţin linguşitor-prietenoasă, de a şi-l apropia. Este colegul caruia ai vrea sa-i dai, de fiecare dată cand vorbeşte cu tine, câteva palme. Doar aşa, că e călcător pe nervi. Chiar când spune lucruri corecte, adevarate, precum atunci când ii cere unui coleg de servici înapoi nişte bani împrumutaţi, bani pe care colegul tot amânase să-i restituie. Toţi cei din jurul lui se feresc de el, colegele fostei soţii la propriu încerca să se ascundă. Golul din jurul lui este şi de el întreţinut, dar este creat de cei care alunecă pe lângă el. Viorel interacţionează de-a lungul celor 3 ore cu circa 20 de oameni, şi singurii care îl tratează cu prietenie sau caldură sunt un coleg de fabrică şi mama lui. Restul (chiar şi fata lui) îl privesc defensivi, suspicioşi şi mereu în gardă. E imposibil de spus/presupus dacă şi înaintea divorţului avea aceeaşi atitudine sau starea sa este consecinţa unui divorţ traumatizant.
ok. care e povestea: urmarim, 30 de ore comprimate in 3 - (durata reala a filmului, deci cam 10% din total şi peste 20% dacă ţinem cont că personajul mai trage un somn de vreo opt ore) -, un inginer care se pregăteşte să comită nişte crime, patru la numar: fosta soţie, socrul, avocatul soţiei şi încă o femeie. Pregătirea crimelor nu are nimic de-a face cu baletul ingenios al asasinului platit, ci e mai degrabă periplul unui bucureştean însingurat şi prins totuşi în anumite obligaţii sociale cărora nu le (mai) înţelege rostul. După ce comite brutalele fapte se predă poliţiei, justificând crimele comise ca o consecinţă a divorţului. Nu e un spoiler în toată putrerea cuvântului, pentru că nu aici este miza filmului, în crescendo-ul deznodământului. De altfel şi regizorul nu se fereşte să vândă povestea, cum de regulă se întâmplă cu: ”nu spun mai multe, mergeţi să vedeţi filmul...”. Miza este recompunera acesti atrocităţi cu o naturaleţe înspăimântătoare. Înspăimântătoare pentru că, în general realitatea cotidiană nu poate fi decât accidental artistică şi în niciun caz, deconectantă. Inclusiv filmul pastrează cantitatea de semnificaţii a cotidianului în acelaşi dozaj. Sunt acolo unde le cauţi si îţi sar în ochi, nu sunt, oricât de mult ai vrea să le vezi într-o clipa de tăcere a cuiva care fumează o ţigare şi atât.
Da, e arogant Puiu în modul în care îşi permite, astăzi într-un cinematograf al raff-urilor si decupajelor videoclip, să înceapă un film cu cineva care fumează in timp real o ţigară. Şi atât. E arogant în modul în care are curaj ca din când în când să-şi trimita personajele în camere intunecoase şi fară nicio lumină şi să pastreze ecranul negru aproape un minut. E arogant când Viorel se pregăteşte, repetând pentru crimă, să tragă un glonţ şi o face cîteva minute la sfârşitul cărora detunătura armei este surprinzătoare şi izbăvitoare după atâta aştptare. E arogant atunci când se castinghează în rolul principal. Şi aici o mai lungă paranteză, actorul Puiu e surprinzător de stăpîn pe sine, - mulţi critici chiar superlaudativi cu prestaţia sa. Personal găsesc că sunt momente în care pierde camera, şi că, dacă ar fi fost un actor profesionist filmul s-ar mai fi ridicat cu o notă. Probabil miza era prea mare ca un actor să joace pe delături şi probabil Puiu a preferat să nu rişte. Exemplul fericit care îmi tot vine în minte este Andras Hathazi din Morgen. Care reuşeşte să ţină un film. Pe de altă parte in voce, Puiu joaca impecabil. Modulaţiile sale, accentele, pauzele şi accelerările vorbirii sale sunt atât de naturale şi de acolo, încât pun multă carne pe personaj. Probabil că un mare regizor este cel care, obosit să aibă grijă şi de aia, şi de aia, prefera să nu se consume jucând, ci doar, pe platou, să işi opreasca actorii, atunci când o iau razna, şi să le dea ritmul jocului rostindu-le perfect intonaţia replicii.
E arogant când propune un film atît de personal. În care este evident ca autorul testează limite. Ale timpului cinematografic, ale perspectivei, ale ritmului, ale obscurităţii narative coerente (ştiu, e un oximoron cam forţat, dar e corect din punctul meu de vedere). Ale nervilor şi răbdării spectatorilor.
Două schimbări de premiză care nu cred că sunt laudative: personal am văzut filmul în sala de cinematograf. Cu sinceritate mărturisesc că la o copie pe dvd nu cred ca aş fi rezistat tentaţiei de pe repede înainte. A doua schimbare de perspectivă: dacă acest film ar fi fost realizat de un debutant, nu de un regizor consacrat, ar mai fi avut parte de aceeşi straduită si atentă percepţie critică din partea tuturor (am citit cam ce s-a scris despre film şi suma e cu +)? Sau ar fi fost expediat la ”e ceva interesant, dar nu cred mai prinde vreun buget pe mână vreodată şi nici pe mine în sală”.
E arogant sau curajos, nu ştiu cum este de fapt corect.
E arogant pentru că această perspectivă filmică nu este repetabilă. Chiar nu văd cum ar putea Puiu sau altcineva nu contează, să facă un film în aceeaşi cheie stilistică.
E curjos pentru că a demonstra că poţi să faci un film astfel este un pariu în primul rând cu tine însuţi şi riscurile să dai greş sunt mari. Şi spre deosebire de filmul de producător nu ai pe cine să dai vina.
Cât de bine i-a ieşit e greu de dat un verdict. În timpul vizionării nu mi-a placut. Era cu nu. Însă, după ce s-au aprins luminile, flmul a reverberat şi a început să-mi placă şi să-i găsesc virtuţi. Din punctul acesta de vedere Puiu şi-a îndeplinit scopul artistic, un film care să te incite, care să te pună în faţă cu întrebări şi nedumeriri. Modul în care să utilizeze timpul cinematografic nu ca pe un suport al naraţiuni ci ca pe un spaţiu acordat reflexiei, întrebarilor şi răspunsurilor. Uneori întrebările acestea pot fi incomode (cum ar fi cea pus de CTP cu ”domne e fumator sau se preface” întrebare pe care recunosc că şi eu mi-am pus-o înainte de a vedea comentariul editorialistului; şi la fel ca acesta şi eu cred că e o scăpare - un fumător şi-ar fi aprins o ţigară în decompresia după crimă sau barba nerasă cam diferită ca lungime uneori), dar ăsta este riscul când laşi prea mult timp de analiză pe cadru, neanimând absolut nimic, spectatorului cârcotaş.
Nu e genul meu de cinematograf. El vine undeva din Cassavetes si Haneke, care la fel nu prea sunt pe gustul meu, prea imobili, prea împotriva poveştii şi a farmecului filmic. Nu e niciun fel de seducţie in genul acesta de film, din păcate nicio seducţie a ideilor, metaforelor şi simbolurilor. Însă e o perspectivă coerentă, interesantă, şi pentru cei care vor hardcore cinema e un must. Pentru cei care vor poveste, emoţie, să uite trei ore de cotidian mai bine să se abţină.
vara asta: 5 (pentru cinefili)
după douăzeci de ani: 7
