pe scurt şi de la distanţă, despre Veneţia

Nu am o mare slabiciune pentru premii şi trofee, însă, ca orice om, simt şi eu uneori nevoia să trag cu ochiul către acest sistem de ordonare, fie a valorilor, fie a încasărilor şi cotelor. Evident preferatul meu este Festivalul de la Cannes, justificat şi de faptul că, dacă privesc lista premiaţilor, puţine dintre filme te dezamăgesc şi astăzi, indiferent acum câtă vreme au fost premiate/făcute. OK, mă amuză si Oscarul, am spus-o mai de multe de ce, şi trag cu coada ochiului la Veneţia pentru că mi se pare simpatic, la fel de important ca si Ursul berlinez. Evident că nu pot să merg pe neverificate pe mâna gustului unui festival care premia acum aproape 20 de ani harababura de film numită Hotel de lux - al lui Dan Piţa, pentru cine nu-şi mai aduce aminte. (probabil a contat mult fabulosul decor şi faptul că tot ce avea legatură cu Ceauşescu era încă fierbinte la ora aceea).

întors din vacanţă nu demult, nu am urmărit cum s-a reflectat în presa neaoşă festivalul, aşa că s-ar putea să repet ce au spus şi alţii. De fapt eu nu am văzut nicaieri premiile semnalate, şi de-asta m-am apucat să scriu aici.

Nu ştiu nimic despre filmele respective, insă nu pot decât să mă bucur pentru faptul că marele premiu a fost ”adjudecat” de Aleksander Sokurov. Chiar dacă premiul acesta e nemeritat, filmele dinainte justifică orice premiu ar lua de-acum încolo. Sokurov a devenit celebru pentru magnifica magie de a realiza un film dintr-un singur cadru. O mai făcuse şi Hitchcook înainte, dar la bătrînul maestru era totuşi cam teatru filmat, iar acţiunea se petrecea într-un spaţiu destul de mic - un apartament  - şi nu cu mulţi actori (The Rope - Funia). Sokurov utilizează palatul muzeului Ermitaj în care, ca intr-un un bal mascat de pe vremuri, se reconstruiesc poveşti, emotii şi istorie. Russian Ark - Arca rusească e un film care nu trebuie ratat. Despre Faust, cel premiat acum, să apuc să-l văd şi apoi, dacă-o fi să fie, o să-mi dau cu prerea.

şi mai vreau să remarc certificarea intrării în prima ligă a lui Michael Fassbender. Un actor degeaba e bun, dacă nu are intuiţia de a face un balans între colaborările cu regizori importanţi (de regulă aceştia cu mici încasări) şi blockbustere (ca trebuie şi el să îşi plătescă un credit la garsoieră şi să-l ştie lumea pe stradă). După mine, prototipul perfect al acestui tip de actor este astăzi Jhonny Deep, şi vine tare din urmă Brad Pitt, care a înţeles mai demult că prima parte a carieriei, aia care l-a făcut cunoscut şi avut, nu o să prindă nici matineele de cinematecă. Fassbender a practicat şi porcărele ca Centurionul sau 300, blockbustere răsărite ca ultimul X-men, unde este remarcabil, ştie şi să stea aproape de mari regizori: Tarantino, in Inglorious Basterds, Cronenberg în A dangerous Method şi acum filmeaza pentru Scott cel bătrân şi pentru Jim Jarmusch.

palamaresul întreg al festivalului:

Golden Lion for best film
Faust by Aleksander Sokurov (Russia)
Silver Lion for best director
Shangjun Cai for People Mountain People Sea (China)
Special jury prize
Terraferma by Emanuele Crialese (Italy)
Best first feature
Là-Bas by Guido Lombardi (Italy)
Best actress
Deanie Yip for A Simple Life (Hong Kong)
Best actor
Michael Fassbender for Shame
(Britain)
Emerging performer
Shota Sometani and Fumi Nikaido for Himizu (Japan)
Best screenplay
Alpis (Alps) by Yorgos Lanthimos (Greece)
Best cinematography
Robbie Ryan for Wuthering Heights, directed by Andrea Arnold (Britain)

de vacanţă

e şi lenea de vină, e şi o vacanţă de vară deosebită, pentru care, sincer, nu ar trebui deloc sa fiu invidiat, însă adevăratul motiv pentru care nu am mai scris la blog este că nu am mai fost la cinema de mai bine de 3 luni.

am ratat până si infamul HP 7 şi jumătatea a doua, eu care le-am văzut pe toate. impardonabil cu atât cu cât semăn din ce in ce mai mult cu tânărul Potter. (prietenii ştiu de ce. chiar dacă nu mă citesc, ar aproba imediat). din păcate nu la vrăji.


am avut  însă o prolifică perioadă de DVDeală, să-i spun aşa, perioadă în care am recuperat o grămadă din maculatura celuloidică a ultimilor ani pe care o ratasem. îndreptat în general către filmul uşurel care nu-i stă în gât unui om la sfârşitul unei zile pline de alergătură. din păcate doar două titluri care pot fi bifate la "de neratat": The road şi Harry Brown.

de ultimul vreau să vorbesc de fapt. pentru că, în mod cert intră la categoria mult iubită de mine: viaţa bate filmul. deşi din plot ar putea părea o variantă de Comando (ala cu Schwartzi) cu persoane de vârsta a treia, atrag atenţia asupra lui nu pentru că e admirabil jucat de Michael Caine, nu pentru că este unul dintre cele mai impresionante filme despre singurătatea urbană şi despre bătrâneţea contemporană, ci pentru că, după evenimetele recente din Londra, cunoscute in media ca London Riots, vezi cu alţi ochi filmul Harry Brown.
şi înţelegi că, la fel ca de multe alte ori, filmele bune anticipează realitatea, ba chiar mai mult, pentru a părea credibile o îndulcesc cu efecte speciale. şi când lucrurile se întâmplă, sunt (ca să parafrazez) "bigger then movie".

un clip luat la întâmplare cu London Riots.

şi la sfârşitul trailerului se poate intrezări legătura.