am ratat până si infamul HP 7 şi jumătatea a doua, eu care le-am văzut pe toate. impardonabil cu atât cu cât semăn din ce in ce mai mult cu tânărul Potter. (prietenii ştiu de ce. chiar dacă nu mă citesc, ar aproba imediat). din păcate nu la vrăji.
am avut însă o prolifică perioadă de DVDeală, să-i spun aşa, perioadă în care am recuperat o grămadă din maculatura celuloidică a ultimilor ani pe care o ratasem. îndreptat în general către filmul uşurel care nu-i stă în gât unui om la sfârşitul unei zile pline de alergătură. din păcate doar două titluri care pot fi bifate la "de neratat": The road şi Harry Brown.
de ultimul vreau să vorbesc de fapt. pentru că, în mod cert intră la categoria mult iubită de mine: viaţa bate filmul. deşi din plot ar putea părea o variantă de Comando (ala cu Schwartzi) cu persoane de vârsta a treia, atrag atenţia asupra lui nu pentru că e admirabil jucat de Michael Caine, nu pentru că este unul dintre cele mai impresionante filme despre singurătatea urbană şi despre bătrâneţea contemporană, ci pentru că, după evenimetele recente din Londra, cunoscute in media ca London Riots, vezi cu alţi ochi filmul Harry Brown.
şi înţelegi că, la fel ca de multe alte ori, filmele bune anticipează realitatea, ba chiar mai mult, pentru a părea credibile o îndulcesc cu efecte speciale. şi când lucrurile se întâmplă, sunt (ca să parafrazez) "bigger then movie".
un clip luat la întâmplare cu London Riots.
şi la sfârşitul trailerului se poate intrezări legătura.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu