cannes 2011. update. mai avem şi alţi români la export

În afară de Radu Mihăileanu, mai sunt încă doi trei români care participă la Cannes. Din păcate orgoliul că e Radu Mihăileanu în competiţie e mai mult mândria că s-a născut la noi în sat si am bătut aceeaşi minge când eram mici, pentru că producţia respectivă nu are nicio treabă cu CNC-ul sau cinematograful românesc.

Dar avem şi cinematograf românesc. În secţiunea Atelier, Bogdan Mustaţă cu filmul Lupu. Secţiunea respectivă este un mix de prezentare cu sesiuni destinate găsirii de finanţări pentru dezvoltarea proiectelor respective precum şi a distribuirii lor.

Însă mai importantă e participarea lui Cătălin Mitulescu in secţiunea Un Certain Regard cu filmul Loverboy. Un film care aproape reuneşte echipa de producţie şi distribuţia lui Eu când vreau să fluier, fluier. În general secţiunea Un Certain Regard  e un fel de cupa UEFA versus Liga Campionilor, însă, cel puţin din punctul de vedere al multor critici, mai antrenantă in competiţie pentru ca sunt mai putine blaturi si mai puţină politică. De altfel este secţiunea unde a irumpt Moartea domnului Lăzărescu, în 2005, deschzând câţiva ani buni de dominaţie româneasca a acestei părţi a competiţiei. Porumboiu (Poliţist, adjectiv)şi Cristi Nemescu (California Dreamin) adjudecând premii ulterior. Şi avem şasnsa să furăm startul, preşedintele juriului la secţiunea Un Certain Regard este Emir Kusturica. Se ştie că preşedintele are un cuvânt greu de spus în decizia finală, şi e de-al nostru, din est, pravoslavnic, nu ne-o lasa tocmai pe noi, cei mai prietenoşi vecini.

Şi telegrafice: 

• preşedintele juriului este anul acesta Robert de Niro. Precum spuneam şi mai sus, are un cuvânt greu de spus, tradiţia spune că americanii favorizează filmele americane şi mai comerciale. Printre membrii, nume sonore: Jude Law, Uma Thurman. 
• preşedintele juriului de la scurt metraj este Michel Gondry.
• începând cu 2011 se instituie Premiul de Onoare Palme d or, care se acordă unui regizor important care nu a reuşit să câştige niciodată în competiţia oficială. Din 2011 se acordă regulat, premiul s-a mai decernat de doua ori pâna acum, în mod excepţional: Woody Allen (2002) şi Clint Estwood (2009). Anul acesta se duce la Bernardo Bertolucci, cel care acum 30 şi ceva de ani a făcut celebră margarina.
• Festivalul se deschide cu Midnight in Paris - Woddy Allen. Acesta i-a flatat pe francezi cu un film care este "o minunată declaraţie de dragoste pentru Paris". Printre filmele care au premiera la festival, în afara concursului, cel mai aşteptat este block-busterul Piraţii din Caraibe 4. În secţiunea Cannes Classics - adică mari filme de cinematecă -, cel mai promovat este Portocala Mecanică pentru că are parte de o nouă masterizare, probabil Warner l-au curăţat de scame să-l vândă şi pe blu-ray.
• pentru gadget freakşi şi smartphon addicted Orange fr a lansat o aplicaţie (se pare gratuită), cu ajutorul căreia vei putea vedea tot fluxul de ştiri real-time, poze de presă, trailere şi alte prostii. Ca să nu mai intri pe tot felul de bloguri să vezi doar-doar a mai făcut cineva un up-date.

Şi pentru cine a avut  răbdare să citească până aici, şi nu a uitat că începeam postarea cu "sunt trei români, pe lângă Radu M.", şi a numarat şi vrea să mă tragă de mânecă "unde a al treilea?", o să spun că a venit fără film anul acesta la concurs. E acolo ca să-i cântărească pe alţii, să reziste la PR-uri, presiuni, şpăgi şi să pună umărul la acordarea premiilor în secţiunea de scurt-metraj, ca membru al juriului. Este Corneliu Porumboiu.

cannes 2011. să-i ţinem pumnii lui Radu Mihăileanu.

Tocmai s-a anunţat selecţia oficială a filmelor din competiţie. Sunt 19, şi nume grele: Lars von Trier - un răsfăţat al festivalului -, mult aşteptatul film al lui Terrence Malick (cel mai parcimonios regizor american - 4 filme în 42 de ani, şi nu că ar fi vrut cineva să-l tragă pe dreapta), Aki Kaurismaki, Almodovar.

Şi ca să vibreze filonul naţional iar presa autohtonă să urmăreasca acest festival, Radu Mihaileanu cu filmul "La source des femmes". ("Izvorul femeilor"? imdb-ul îl trece doar, simplu, "Izvorul". O să vedem cu ce titlu va circula în media noastră). 

De prisos să  spun că ţin cu Mihăileanu, însă mai am un favorit. We Need to Talk About Kevin (Trebuie sa vorbim despre Kevin) e ecranizarea unui roman scris de Lionel Shriver publicat în 2003, mare succes de public, tradus şi la noi (se pare cu mai puţin succes). Nu vă lăsaţi înşelaţi de prenumele autorului, este de fapt o doamnă care, pentru a învinge refuzurile repetate ale editurilor, a încercat si stratagema unui pseudonim masculin. Romanul e incredibil de pasionant, modern, crud şi, în cel mai bun sens al cuvântului, un adevarat roman feminist. Extrem de greu de ecranizat, cred eu, însă probabil se va schimba centrul de greutate al discursului interior (apropo, e un roman epistolar) pe one man-show-ul protagonistei, o actriţă pentru care am o mare slăbiciune: Tilda Swinton. O carte pe care o recomand cu mâna pe inimă, şi, măcare din curiozitate, de-abia aştept să văd ecranizarea.

Iata şi lista integrală mai jos (titlul original):





La Piel que Habito de Pedro Almodovar

L'Apollonide - Souvenirs de la maison close de Bertrand Bonello

Pater de Alain Cavalier

Hearat Shulayim (Footnote) de Jospeh Cedar

Bir Zamanler Anadolu'da (Once Upon a Time in Anatolia) de Nuril Bilge Ceylan

Le gamin au vélo de Jean-Pierre et Luc Dardenne

Le Havre de Aki Kaurismäki

Hanezu no tsuki de Naomi Kawase

Sleeping Beauty de Julia Leigh

Polisse de Maïwenn

The Tree of Life de Terrence Malick

La source des femmes de Radu Mihaileanu

Ichimei (Hara-Kiri : Death of Samurai) de Takashi Miike

Habemus Papam de Nanni Moretti

We Need to Talk About Kevin de Lynne Ramsay

Michael de Markus Schleinzer

This Must Be the Place de Paolo Sorrentino

Melancholia de Lars Von Trier

Drive de Nicolas Winding Refn

apoi, eu abia ieri am aflat

                       Precum spusei şi-n titlu. În spatele proiectului cu lansarea    simultană în cinematografe şi pe net se află curiozitatea lui Dragoş Stanca  (cel care este la butoanele internautice ale trustului, sau fostului trust, Realitatea şi anexele). Nu era niciun secret, domnul se laudă şi pe propriul blog.

Cu bonus primele imagini oficiale din noul film al lui Dan Chişu, tot via dstanca.

de la una la alta. 

Danny Boyle a sarit de la televiziune, unde se pare ca a fost un producător de succes în anii 80, la teatru, a dat lovitura cu Trainspotting (un film cult al anilor 90, şi care la vremea lui a relansat industria britanică de film prin încasările uriaşe pe care le-a reuşit), a obţinut marele Oscar cu Slumdog Millionaire, a rămas în linia întâi a celor de succes cu 127 de ore. Asta aşa, la o trecere în revistă fugitivă, că am mai sărit filme interesante pe care le-a făcut. Acum se pregăteşte să rupă gura târgului cu marele spectacol de deschidere a Olimpiadei 2012 de la Londra, spectacol al cărui regizor este. Chinezii au ridicat foarte sus ştacheta acum trei ani, aşa că are mult de tras, probabil de-aia a început de pe-acuma.

pretext

e un cerc vicios în distribuţia filmelor românesti. intră puţină lume la ele, atunci sunt ţinute în distribuţie puţin timp şi de regulă la ore imposibile pentru oamenii cu program capitalist de activităţi. şi de-asta intră puţină lume. un cerc vicios în care e greu de spus cine e primul oul sau găina. daca ratezi premierele sau primele doua săptămâni trebuie să te duci la matineu sau pe la ora prânzului. sau ... astepţi DVD-ul. Aşa se întâmplă că sunt gata să ratez Priferic, şi deşi sunt eu ăla care trimiteam oamenii la vizionat pe net, nu mă tentează încă.
Mi se pare un moment de acalmie pe marile ecrane, în aşteptarea premierelor de vară se trimit la incălzire numai pompe.

dar de fapt, ce spusei mai devreme e un pretext să promovez următoarele:

• un nou film românesc Naşa, o producţie Mediapro care pare sa fie fratele mai mic a lui Garcea şi oltenii, adus în 2011, cu actualele vedete ale trustului. (cred că e ultima dată când scriu de el)
• am auzit că revine Dan Chişu cu un nou film Ursul, ceva o comedie, cu muzica facută de Bregovic. pe-asta nu-l ratez.
• şi incepe în curând (5 mai) Festivalul Filmului European. şi la ăsta mă duc. staţi pe aproape, revin aici şi cu alte amănunte...

doliu

zi de doliu pentru cultura româna. si pentru cinematografia românească.
a murit Alex Leo Serban.

nu pot să spun nimic mai mult.

ce e în servieta din Pulp Fiction?

Doi scoţieni mergeau cu trenul. Unul dintre ei îl întreabă
pe celălalt ce are în pachetul său?
"A, acolo am un MacGuffin."
"Ce e un MacGuffin?"
"E un aparat cu care se vânează tigrii în Scoţia"
"Dar nu există tigrii în Scoţia"
"E, atunci acolo nu am un MacGuffin, nu-i aşa?"

Azi noapte surfam din link în link şi am dat peste o legendă urbană drăguţă, de care uitasem. Şi ca să n-o mai uit şi să îl fac pe şmecherul în discuţii despre filme, o povestesc şi aici.

Întrebare: ce se află în servieta din Pulp Fiction?

(Pentru dulcea reamintire, este servieta recuperată pe care o tot cară după ei Jules Winnfield (Samuel L. Jackson) şi Vincent Vega (John Travolta) şi care trebuie să ajungă înapoi la şeful lor Marsellus Wallace.) De-a lungul timpului, pentru fani, pe vreme ce filmul devenea mai cult, intrebarea respectivă precum şi discuţia adiacentă devenea mai aprinsă şi mai plină de ipoteze. Printre cele mai simpatice ipoteze aduse în dicuţie se numără:

• Diamantele furate în Reservoir Dogs
• Oscarul pe care spera să-l câştige Tarantino
• Un cap
• Un milion de dolari

La capitolul supoziţii eu aş mai fi şi adăugat că probabil Marsellus era oltean şi, pentru că Tarantino a furat cu nesimţire din Nea Marin Miliardar, în servietă era praz.

Însă internetul nu este numai locul ăla în care afli totul de Grupul Bilderberg, Zeitgeist, Masonerii şi alte scenarii năstruşnice. E locul unde se propagă demonstraţii metafizico-poetice foarte bine documentate.

Raspunsul, până la urmă unanim acceptat de toţi fanii, este că in servietă se află ... sufletul lui Marsellus Wallace. Argumente? Ia de-aici:

• Marsellus are un pansament pe ceafa lui (de manelist). Şi legende biblice spun că pe acolo scoate necuratul sufletul.
• Ce e in servietă străluceşte. Toată lume care a văzut suflete ştie asta.
• Cifrul încuietoarei este 666. Ştim cu toţii cine raspunde la telefonul asta.
• Intervenţia divină atunci cînd se trage asupra celor doi cărăuşi de servietă (cel ascuns în baie care rateză un întreg încărcator de la trei metri) se coboară să-i apere pe cărătorii de suflet.

Îmi place foarte mult povestea asta. Da, are şi ilustraţie, ca să nu căutaţi dvd-ul cu Pulp Fiction să mă verificaţi.

Deci chestia aia cu Zeitgeist cu sufletul e răspunsul?


Evident că nu. Tarantino se pare că le-ar fi spus pe platou actorilor să creadă că este cel mai preţios lucru pentru ei. Întrebat în interviuri ce era acolo, a mărturisit că nu ştie. Ulterior (probabil că şi-a recitit cursurile) a recunoscut odată că e un MacGuffin. Bun, şi cine e MacGuffin ăsta, unde apare în film, cine îl omoară?

Revenim la anecdota de la începutul postării. Ea este explicaţia pe care a dat-o Hitchcock, în faţa unor studenţi se pare, pentru a explica modul în care poate să împingă o poveste un astfel de obiect. E important să-i conferi obiectului o valoare, oricât ar fi ea de neplauzibilă, şi toţi cei din jur să se comporte ca atare. Nu mai contează, nimeni nu se întreabă ce e cu acel obiect (un artefact, o scrisoare, o armă) mai importantă devine acţiunea care se aşază în jurul lui şi care te ţine cu sufletul la gură.

pionieri

Nu îmi place, şi nici nu vreau, să colportez ştiri. În special cele care sunt vizibile pe canalele mainstream. Recunosc, şi pentru că nu pot în mod real concura cu o readcţie, şi pentru ca nu îmi plac deloc agregatoarele de ştiri.

Însă nu mă pot opri să nu anunţ că astăzi în România se lansează pentru prima dată un film pe marile ecrane şi, simultan, pe internet. Nu cum v-aţi aştepta: la liber pe net şi pe banii pentru zevzecii care mai dau bani pe bilete. Nu, pe bani şi pe net. Pentru puturoşii care nu vor să iasă din casă, şi care îşi permit costul unui bilet la mall, există opţiunea. Dacă ai superplasmă, 5+1 şi faci intuneric in cameră începe să aducă a cinema la tine acasă. Dacă ai un consort, ieşi la juma de preţ. Dacă mai chemi şi nişte prieteni dai bani mai mulţi pe bere şi floricele. Şi nici nu auzi comentariile acelea fabuloase din sala de cinema.

Cel mai interesant este că eu cred în cel mai serios mod cu putinţă că vremurile astea în care totul este pe net la liber se vor duce într-o bună zi. Zi care nu este nici prea aproape ca să ne speriem, nici prea departe ca să nu o prindem noi, aştia feriţi de accidente stupide şi boli fatale. Încetul cu încetul ceea ce este conţinut va începe să fie plătit. La preţ de dumping la început, din ce în ce mai scump o dată cu trecerea timpului şi dezvirginarea pieţei.

De ce vom ajunge să dăm bani pe conţinutul de pe net? Pentru că acesta costă. E cam ca în viaţă, în politică sau în dragoste - cum vreţi voi - nu exista prânz gratis. Pot exista, pe termen scurt heirup-uri în care cineva sponsorizează/finanţează intrarea pe piaţă şi dă la toţi gratis. Până intră pe piaţă. După, se termină sacul cu bani. Sau mai rău, îi vrea înapoi. Şi vrea mai mulţi decît a băgat, ca Patriciu.

Anii aceştia asistăm la un vest sălbatic al internetului, în care aventurieri, scăpataţi, desperdos care joacă pe o singură carte îşi pun toate energiile şi toţi banii pe un singur cal şi intră pe net. Că doar creşte, e singurul care creşte de când au picat imobiliarele. Numai că energiile şi banii se termină repede. De-asta bloguri, site-uri serioase şi articulate care păreau să reziste o mie de ani dispar peste noapte sau rămân pline de praf la un moment dat. Ca în vestul sălbatic, zilnic apar mii de pagin(oraşe)fantomă, până mai ieri pline de viaţă, împuşcaturi şi fabuloase jocuri de poker. Sistemul este încă entropic. Creşte, ca o schemă piramidală, din energia ultimilor intraţi. Eu am început blogul acesta acum o lună, în acelşi timp în care, satisiţi de atâta scris la perete(le monitorului), vreo câteva bloguri au intrat în hibernare. Însă, în curând o să vedem din ce în ce mai puţini intraţi în sistem. Totodată aceste mega platforme care trăiesc din user generated content vor fi din ce în ce mai jenante. Pentru că userii se vor plictisi şi vor vrea şi ei o prajiturică. Onoarea de a fi gurul forumului sau cele 100 de steluţe pe care le păstrezi, mai strângi 1800 şi le transformi într-un tricou promoţional nu vor mai fi deajuns ca să aduni oameni care să-ţi creeze, gratis, conţinut. Vor creşte, la fel ca muncitorii chinezi, încetul cu încetul pretenţiile. Acum câţiva ani muncitorul chinez muncea 16 ore pe zi pe 10 dolari. Acum vrea 20 şi peste doi ani nu se va mai ridica din pat decât pentru 30.

Evident că vor exista nişte monştri care vor supravieţui, pentru că avantajele conexe pe care le oferă vor fi satisfăcătoare ca să ţină în mişcare morişca. Gen youtube, imdb şi alţii.

Însă când încetul cu încetul se vor strânge bani din piaţă, creatorii de conţinut nu se vor mai vinde gratis. Pentru că cei care vor vinde conţinutul îşi vor permite să-l plătescă pe cel care poate aduce relevanţă şi creativitate. Transformarea nu va fi brutală, ceva de genul "de la 1 ianuarie plăteşte toată lumea". Şi e greu de precizat dacă acestă tranziţie se va întinde pe doi ani sau douăzeci. Ştirea semnalată, care a dat naştere la polologhia de mai sus, este unul dintre multele semne că suntem în plin proces de tranziţie.

Pe lângă Muvix (care trăieşte încă pe banii imperiului Pro) iata si un newcomer, respectiv Webkino (sau poate greşesc pentru că eu nu ştiu nimic despre companie), care, inteligent, alege o nişă.

Şi ca să inchei această acoladă enormă şi să aduc lucrurile şi analogiile în lumea filmului, iată şi anecdota pentru cei interesaţi de istoriile cinematografice. Americanii, cei care astăzi fac atâta scandal legat de piratare şi piraterie, la începutul secolului XX, adica acum o sută de ani, au piratat tone de filme europene. La acel moment cinematograful francez în special, dar şi cel italian, superputernic la acea vreme, nu au reuşit să scoată niciun un ban, sau foarte puţin bani din cei încasaţi, pentru că distribuitorii americani puneau mâna pe copii de filme şi nu plăteau niciun fel de drepturi. În timp ce europenii tuşeau verzi de furie, americanii, când au văzut că se scot bani buni cu jucaria asta, şi ca să scape de scandalurile cu tribunale, şi pentru că piaţa locală avea un specific, au început să bage bani şi să facă singuri filme. Moment în care au devenit fireşte foarte atenţi cu drepturile de autor.

Nu ştiu dacă voi afla vreodată, sau dacă vor fi făcute publice pe bune datele, dar, legat de filmul Periferic, eu aş risca un pariu şi aş merge pe varianta că, în primele şase luni de la lansare, (e drept, şi dacă vor face ceva marketing si promo) cei de la Webkino vor strînge peste 1000 de vizionări plătite. Ceea ce nu ar fi rău deloc dacă ţinem cont de cum arată cifrele intrărilor la cinematograf.

.